De la cotidianul artei la spectrele esteticii

George Bondor Publicat la: 04-01-2016

Petru Bejan, Estetica în cotidian. Itinerariu frivol & Spectrele criticii, Editura Fundației Academice Axis, Iași, 2015

La finele anului 2015 au apărut concomitent – fiind lansate la Galeria Dana din Iași – două volume ale filosofului și criticului de artă Petru Bejan, ambele rezultate în urma rubricii permanente pe care autorul o ține, de ani buni, în Ziarul de Iași. În sine, acest din urmă fapt poate fi privit ca un exercițiu de continuitate, ba chiar de rezistență, consecvența cu care Petru Bejan radiografiază lumea artei ieșene (și nu numai) fiind de-a dreptul impresionantă.

Turnura estetică pe care au luat-o interesele filosofice ale autorului, petrecută în urmă cu aproximativ un deceniu, s-a dovedit a fi o alegere extrem de inspirată. Mai vechile sale preocupări de semiotică și hermeneutică, ilustrate prin mai multe volume de autor, dar și prin editarea revistei academice Hermeneia, și-au găsit în estetică și în critica de artă un teren de aplicație cum nu se poate mai potrivit. În definitiv, cercetătorul în cele ale filosofiei, obișnuit să întârzie cât mai mult în ontologii (formale, desigur) și în diverse metode filosofice, își descoperă, la un moment dat, foamea de fenomene. În cazul lui Petru Bejan, ariile de aplicație amintite au furnizat fenomene care au putut fi bine explorate, analizate, interpretate cu instrumentarul filosofic deja stăpânit de către autor.   

Avem de-a face cu două volume, unul mai teoretic, altul mai apropiat de contextul artistic ieșean și nu numai. Sunt două volume care arată că filosofia, atunci când e bine articulată, poate să se aplice cu suplețe la un discurs incomod precum cel al artei. Din acest punct de vedere, este remarcabil tactul hermeneutic de care dă dovadă Petru Bejan. De ce dicursul artei și, totodată, discursul despre artă sunt incomode? Pentru că, așa cum se prezintă astăzi, lumea artei este întru totul scindată. Stând de vorbă cu artiști care pictează sau sculptează, dar și cu artiști care fac artă contemporană, performance, artă conceptuală sau alte asemenea tipuri de artă, constat că se înțeleg între ei la fel de puțin precum ne înțelegem noi, cei care facem filosofie continentală sau filosofie analitică; sau precum unii dintre criticii literari care fac critică de întâmpinare eseistică versus cei care fac mai degrabă critică teoretică. Unii dintre artiști spun despre ceilalți că ceea ce ei fac nu este artă, iar ceilalți spun despre primii că realizează simple (și anacronice) mâzgâlituri. Sunt foarte puțini artiștii care contează cu adevărat atât în pictură sau sculptură, cât și pentru ceea ce numim artă contemporană.

Tocmai de aceea, Petru Bejan face un exercițiu dificil și riscant, ba chiar o anumită echilibristică, plimbându-se, conștient, pe un fir foarte subțire. Motivele sunt ușor de identificat. Pe de o parte, este greu să impui nume noi, să vorbești despre cei neconsacrați, despre cei care abia se afirmă, spunând ceva care să conteze și care, după aceea, să nu se întoarcă împotriva ta. Pe de altă parte, când vorbești despre cei consacrați, ești întotdeauna taxat de unii drept partizan al artelor „vechi” și ești taxat de ceilalți drept partizan al unei (non)arte contemporane. Petru Bejan face acest exercițiu cu luciditate și cu dezinvoltură, într-un mod asumat. Cred că și-a permis luxul acesta tocmai pentru faptul că vine cu un aparat critic dinspre filosofie, hermeneutică, semiotică, fiind preocupat de semne, de interpretare, de receptare, de întelegere și mai ales de neînțelegere. Cu atât mai remarcabil este faptul că Petru Bejan nu lasă să se vadă care sunt partipriurile sale artistice. Exact această echidistanță conferă analizelor sale credibilitate. Oricare dintre noi are convingeri estetice, are convingeri filosofice și de ideologie culturală, dar când încercăm să avem o privire de ansamblu, lucidă, asupra vieții culturale sau asupra zonei de care ne preocupăm, este foarte bine ca aceste convingeri să nu prejudicieze sensul operelor.

Lumea culturală românească este tot mai ideologizată. Suntem tot mai aproape de stilul franțuzesc, unul în care oamenii de cultură sunt foarte repede taxați ca fiind de stânga sau de dreapta culturală, ca făcând parte dintr-o tabără sau alta. Petru Bejan realizează un exercițiu de luciditate neraliindu-se pe față la una sau alta dintre direcțiile de ideologie culturală sau la unul sau altul din tipurile de artă. Discută teme extrem de interesante și o face, spuneam, cu tact hermeneutic, idee pe care o și teoretizează în una dintre aceste cărți. Este un principiu care provine din istoria hermeneuticii, principiul echității hermeneutice sau principiul carității, care pornește de la presupoziția că autorul are întotdeauna dreptate. Aici, se pornește de la convingerea că artistul spune adevărul. În definitiv, ceea ce deosebește între artă și non-artă, între artă slabă și artă bună este adevărul artei, fără ca acest concept să poată fi definit în mod univoc. Dacă întrebăm pe fiecare în parte cum anume distinge între o operă adevărată și alta neadevărată, sunt sigur că vom primi multe răspunsuri totalmente divergente. Aceasta pentru că suntem bântuiți de ideologii culturale, de prejudecăți, de convingeri inițiale. Putem oare percepe și înțelege arta dincolo de toate acestea? Când arta are de-a face cu viața – cel puțin așa transpare din scrierile lui Petru Bejan –, ea face atingere cu adevărul. Un artist își pune la bătaie viața în opera sa și prin aceasta el produce, instalează o formă de adevăr în artă. Dimpotrivă, când ceva plutește doar la nivelul unor idei abstracte, sau la nivelul unui simplu manifest, sau la nivelul unor reprezentări bătătorite, învățate din cărțile de istoria artei, atunci cu siguranță nu face atingere cu viața și cu adevărul operei de artă.

Petru Bejan propune câteva reflecții foarte tăioase în legătură cu dificultățile acestei profesii aproape imposibile, cea de critic de artă, pentru că în afară de taberele în care inevitabil ești plasat de unii sau de alții, ai de a face cu o pluralitate de metode și de puncte de vedere mai mult sau mai puțin teoretice, care sunt asumate în general de cei care fac critică de artă. Venind dinspre filosofie, Petru Bejan nu face doar critică de întâmpinare (Îmi place asta! Nu-mi place asta!), ci pune mereu la bătaie un dispozitiv teoretic. Face lucrul acesta apropiindu-se nu doar de istoria artei și de teoriile efectiv prezente în artă, ci și de zone destul de diferite filosofic: de la semiotică și hermeneutică (preocupările sale mai vechi, încă din perioada tezei de doctorat) până la poststructuralism, deconstructivism, apoi teorii instituționaliste, conceptualism și multe altele, toate destul de prizate, dacă nu în spațiul românesc, unde ele au pătruns cu întârziere, așa cum se întâmplă mereu în cultura română, oricum foarte prezente în spațiul cultural american, unde în special aceste din urmă teorii venite din Franța au prins rădăcini în teoria și în critica literară, în istoria artei și în critica de artă. Ele sunt acolo foarte actuale pentru că ne permit să înțelegem câteva gesturi radicale ale artei și ne permit, în definitiv, să înțelegem ce anume rămâne din artă atunci când ea este receptată și ce anume sunt experiența artistică și experiența estetică.

Întâlnirea dintre filosofie și artă aduce imense servicii ambelor tabere. Filosofia își dovedește astfel aplicabilitatea, utilitatea și suplețea, ieșind în spațiul public; iar pe de altă parte, arta pe care o comentează Petru Bejan are foarte multe de câștigat din întâlnirea cu teoriile venite dinspre filosofie, mai ales când sunt aplicate cu multă suplețe interpretativă și discernământ.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe