Ultima țigară a lui Fondane

Cătălin Mihuleac Publicat la: 12-01-2016

Personaje:

Benjamin Wechsler, Beno, B. Fundoianu, Mielușon, Benjamin Fondane – unul și același personaj, în funcție de ipostază

Deținuții

Soldații

Medicul SS Klein

Asistentul lui Klein

Dansatoarele de cabaret

Mama lui Fondane

Bădi Adolphe – dr. A. Steuerman, unchiul și părintele literar al lui Fondane

A.C. Cuza

Corneliu Zelea Codreanu

Legionarii

Lina – sora lui Fondane

Ion Minulescu

Trecătorii bucureșteni

Chelnerii

Emil Cioran

 

Sala de spectacol se află într-un perimetru înconjurat de sârmă ghimpată. În centru este amplasată baraca destinată condamnaților. Atmosfera este depresivă, de boală și de moarte iminentă. De undeva, din apropiere, se infiltrează un fum înecăcios, ca de furnal care folosește drept combustibil ființa omenească. Este crematoriul, care lucrează la foc continuu. Prizonierii nu îl pot ignora, vorbindu-i fiecăruia de apropierea propriei morți. Sunt ultimele lor ore de viață. Unii se roagă în tăcere, alții plâng sau își rememorează viața oftând. Deținutul 2 cântă ușor La Yiddishe Mama.

 

Deținutul 1 (încercând să le insufle curaj celorlalți): În definitiv, nu văd de ce ne-ar fi teamă. Doar nu suntem nici primii, nici ultimii care sfârșesc așa!

Deținutul 4: Ultimii s-ar putea să fim, pentru că rușii înaintează. Curând, tot ce e în jurul nostru va ajunge ruină.

Deținutul 1: Totuși, n-o să fie un capăt de țară. Am înțeles că ne bagă pe toți într-o sală. În grup se moare mai ușor. O să ne încurajăm între noi, o să ne ajutăm.

Deținutul 2: Aiurea! Fiecare crapă doar de moartea lui. Eu nu pot să crăp de moartea ta, cum tu nu poți de-a mea. Chiar dacă ele sunt la fel, chiar dacă ne sufocă același gaz.

Deținutul 1: De ce nu vezi partea bună? Ce, preferai să mori de tifos? Măcar aici durează puțin. Și vom fi împreună. Și înainte, și după.

Deținutul 2: Vorbești de moarte ca de un cenaclu artistic.

Fondane: Măcar de ne-ar fi făcut o clismă înainte. Am auzit că te scapi pe tine.

Deținutul 4: M-aș fi așteptat să-mi retrăiesc filmul vieții, cum se spune că se întâmplă.

Deținutul 3: Oricât m-aș forța, singura imagine care-mi vine-n minte e băcănia tatei. (privește o fotografie, din când în când o sărută) Dragostea mea! Să fii cu băgare de seamă cu cine o să te măriți!

Deținutul 4: Camarade, nu îmi împrumuți și mie puțin fotografia ta?

Deținutul 3: Ți-o pot doar închiria. Logodnica mea e o scumpă. N-o pot da pe nimic.

Deținutul 1: S-o închiriezi??? Dacă nu-s indiscret, la ce-ți vor folosi banii?

Deținutul 3: Mi-ar plăcea să intru în viitoarea viață cu ceva capital.

Deținutul 2 (cântând încetișor La Yiddische Mama): Mama îmi spunea mereu că sunt un ales de-al lui Dumnezeu. Niciodată nu am înțeles de ce Dumnezeu trebuie să aibă aleși.

Deținutul 1: Cred că se referea la talentul tău muzical.

Deținutul 2: Uită-te la noi toți, reprezentanții poporului ales, în anticamera de gazare. Teoretic, suntem aleșii Domnului. Și la ce ne-a folosit?

Deținutul 3: Când și-a dat seama că sminteala antievreiască nu se va termina niciodată, familia mea s-a creștinat. Tot fără vreun gheșeft.

Deținutul 4: Tu vezi gheșeftul și în treburile spiritului.

Deținutul 3: Judecă și tu: „Bate și ți se va deschide”, zicea Isus. Eu am bătut și nu mi s-a deschis. Numai poarta lagărului s-a deschis larg. Singură, fără să bat.

Fondane: Cu câteva zile înainte de a fi denunțat și dus la poliție, i-am spus iubitei mele soții, Geneviève: „Dacă Hitler ar ști că exist, ar da ordin să fiu arestat”.

Deținutul 4: Ți-o fi citit nen-tu Adolf poeziile, că tot e un sensibil și jumătate.

Fondane (tresare): Pe unchiu-meu tot așa îl chema, Adolphe. Lui Hitler nu-i pot spune Adolf fără să-l jignesc pe Bădi Adolphe al meu. Ce coincidență ciudată! Abia acum îmi dau seama.

Deținutul 2: Nen-tu Adolphe te-a ridicat, unchiu’ Adolf te coboară.

Fondane: Bădi Adolphe a murit la 45 de ani. Vârsta mea actuală. Și era tot toamnă, ca acum.

Deținutul 1: Cum a murit?

Fondane: S-a sinucis, injectându-și morfină, drogul emigrației. Morfină, moarte fină! Le administra bolnavilor morfină contra durerilor, în cabinetul lui din Iași, de pe strada Golia, numărul 13.

Deținutul 1: Dar el, el ce durere avea?

Fondane: Vechea durere evreiască. A luptat în război, ca medic ofițer. Ce-ar mai fi putut face pentru a fi considerat român? La întoarcerea de pe front, a regăsit Iașul în același glod antisemit în care îl lăsase.

Deținutul 4: Povestea asta e valabilă peste tot. Întreaga Europă s-a pișat pe noi. E o naivitate să crezi că a lupta pentru patrie te-ajută să fii asimilat.

Deținutul 1: Secretul asimilării e să nu faci nimic pentru a o merita.

Fondane: Bădi Adolphe a luptat împotriva Germaniei. El, care era un germanofil. Într-un singur an, mi-am pierdut amândoi tații: și pe cel natural, și pe cel care m-a îndemnat pe calea poeziei.

Deținutul 3: De-aia ești așa plângăcios. Sper să nu debitezi iar vreun poem de-al tău, că fac urât…

Fondane: Apoi, eu, alt germanofil, am luptat contra Germaniei, în războiul de-acum. Pentru Franța. Din spitalul militar m-am ales cu cicatricea asta.

Deținutul 4: Nu ți-a fost scris să mori de glonț, asta e. Ce chestie: să fentezi glonțul ca să te căsăpească gazul! Și nici măcar nu-ți face clismă.

Deținutul 1: Le ziceam studenților mei care e culmea ironiei nemțești.

Deținutul 2: Și care e culmea ironiei nemțești, domn’ profesor?

Deținutul 1: Să fii germanofil și tocmai germanii să te mătrășească. (râd toți, mai puțin Fondane)

Fondane: Prefer înțelepciunea populară ironiei intelectuale.

Deținutul 4: M-aș fi mirat să-ți convină ție ceva. Măcar la Judecata de Apoi de ți-ai ține gura.

Deținutul 3: Sunt vremuri când nici înțelepciunea populară nu face două parale. „Berzei chioare cuibul i-l face Dumnezeu”.

Fondane: Cândva, peste ani, în hornul crematoriului de colo își va găsi cuib o barză chioară. Sărmana zburătoare va crede că Dumnezeu i-a făcut cuibul.

Deținutul 2: Ideea e că eu am văzut o grămadă de berze chioare, chiar oarbe, cărora Dumnezeu nu le-a făcut nici un cuib. Dimpotrivă, l-a stricat și pe ăla pe care-l aveau.

Deținutul 3: Și care-s berzele alea chioare ori oarbe, frățioare?

Deținutul 2: Homosexualii, țiganii, sectanții, negrii… Noi… Toată lumea de calitate inferioară, după criteriile inspectorului de Resurse Umane Hitler.

Fondane: Să vezi proverbe înțelepte în țara de unde vin eu, România: „Apa nu-i bună nici în pantofi”.

Deținutul 1: Dar șampania e bună când o bei din pantoful unei femei superbe.

Fondane: „Bătaia e ruptă din Rai”…

Deținutul 1: Vedeți ce viitor luminos ne așteaptă? La câtă bătaie am mâncat, o să ajungem cu toții în Rai!

Deținutul 4: O să stăm ca armele în rastel, să putem încăpea cu toții.

Fondane: Eu vreau în Raiul pentru fumători. O să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea țigări moca. Și-așa mi-e dator vândut.

Deținutul 3: Eu o să-mi deschid acolo o prăvălie cu lapte și miere. Și o tutungerie, că văd că există cerere.

Deținutul 4: Iar eu, un cabinet de avocatură. Vor fi procese între suflete căcălău. De la prea mult bine, apar și conflictele.

Deținutul 2: Eu o să cânt în O.F.R.

Fondane: Ce dracu’ mai e și asta?

Deținutul 2: Orchestra Filarmonică a Raiului. Da’ tare mă tem că și acolo ne vor pune să purtăm steaua galbenă.

Deținutul 1: Eu o să predau economia politică la U.T.R. Vreau să spun Universitatea Tehnică a Raiului. (către Fondane) Tu, poete, o să lucrezi la editură. Da’ să nu publici ciudați de-ai tăi, avangardiști suciți, că te fugărește Șefu’ cu mătura.

Deținutul 3: Publică pentru început Mein Kampf, ca s-ajungi lider de piață.

Deținutul 4: Garantat!

Fondane: Cred că mi-ar plăcea să deschid un cabaret… Eu văd Raiul ca un cabaret.

Deținutul 1: Cred că aveți o părere exagerată despre Rai.

Deținutul 2: Totuși, aș prefera să fiu un nimeni pe pământ decât o stea în Rai.

Deținutul 4: Subscriu!

Fondane: „Mai bine în satul tău fruntaș decât la oraș codaș”…

Deținutul 1: Asta chiar că-i vorbă înțeleaptă, poete! Din câte știu, România ta nu i-a deportat pe evrei în lagăre. Dacă nu te mânca în cur să vii la Paris, stăteai acum la Capșa și beai bere. Am fost la Capșa cu colegii bucureșteni.

Fondane: Îmi place la Capșa, dar detest berea.

Deținutul 1: „Berea e cea mai bună dovadă că Dumnezeu există”.

Deținutul 3: Limpede vorbă! Mai face și spumă!

Deținutul 1: E a lui G.B. Shaw, nu a mea.

Fondane: Berea e cea mai bună dovadă că Dumnezeu nu există. Nu degeaba nemții toarnă în ei cu cisterna. Dar să știți că România asta mămoasă are totuși pe conștiință 400 000 de evrei. Au fost și-acolo gropi comune, trenuri ale morții și deportări, chiar dacă „doar” în Transnistria.

Deținutul 2: Ca artist, te înțeleg, camarade! Ai venit la Paris să culegi lauri. Nicăieri nu-s ca la Paris, așa-i?

Deținutul 1: Când n-ai lauri francezi, culegi și polonezi.

Deținutul 3: Tata vindea la prăvălie frunze de laur. Și șofran.

Deținutul 1: Foaia de laur e nodul de la șiretul unei mâncări rafinate.

Fondane: „Și va veni o seară când voi pleca de-aici,

fără să știu prea bine unde mă duc și nici

de vine putrezirea sau încolțirea vine:

Tăcerea se va pune ca un pământ pe mine.”

Deținutul 4: Garantat nu vine nici o putrezire, poete. Și încolțirea e discutabilă, fii pe pace.

Fondane: Pot fi oare pe pace în vremuri de război?

Deținutul 1: Abia aici intervine adevărata artă.

Sonorul conversației este dominat de veselia gardienilor, punctată de ordine răstite și de lătrături groase de câine. La un moment dat, sirena unei locomotive vestește sosirea unui transport proaspăt de deținuți, semn că uzina morții de la Auschwitz funcționează fără oprire. Deținuții privesc pe geam, ca pe un ecran de cinema, selecția care i-a adus în această ultimă baracă, de dinaintea camerei de gazare.

Un soldat: Jos hainele, pentru gala puțelor!JLooos! Încolonarea! Mai repede, schnell, schnell, schneeell! Cu cântec, înainte, marș! Mai cu inimă, aveți toată viața înainte. Parcă n-ați mâncat azi!

În pielea goală, condamnații bat pas de defilare și cântă dezacordat.

Asistentul: Hai, mai cu inimă! Armonia curului macht frei!

Fondane se opune în primă fază dezbrăcării, dar câțiva gardieni îl lovesc cu bastoanele, îi smulg hainele și-l împing între ceilalți.

Medicul SS Klein (lovește peste fese un deținut, care este tras instantaneu deoparte): Al meu ești, puță bravă! Felicitări, ai fost selecționat! (către asistentul său) Ce vremuri am ajuns: înainte de război, loveam peste fund fetițele din cabaretul berlinez… Iar acum, pe păduchioșii ăștia…

Asistentul: Vreți să spuneți „pe păduchii ăștia”! Că veni vorba de cabaret: ăia doi de colo sunt deținuții…

Klein: Zi-le numărul, nu mă interesează numele.

Asistentul: Ambii sunt numărul unu, dintr-un anumit punct de vedere. Willy Rosen și Max Ehrlisch… Maeștrii cabaretului berlinez.

Klein: Seriosss? Hei, voi doi de colo, Tusea și Junghiul! Ia faceți nițică atmosferă! Băgați pe țeavă una veselă, că nu suntem la înmormântare! Ca la noi, la Berlin. (începe muzica de cabaret)

Asistentul (către deținuți): Țineți ritmul, puneți-vă în valoare trupul! Armonia curului macht frei!

Atmosfera se îngroașă, căpătând accente grotești. Pe schimbările năvalnice de sunet și lumină, apar câteva dansatoare de cabaret, care însuflețesc atmosfera cu pofta lor de viață. Austeritatea sălii se topește, lăsând loc unei veselii gata de explozie. Suntem în cabaretul berlinez de dinaintea războiului.

Klein: Willkommen la Cabaretul „Eros și Thanatos”! Astă seară, spectacol de gală cu participare extraordinară!

Dansatoarea 1: Vai, da’ ce de domni trași prin inel avem noi aici! Și ce bine le vin costumele în dungi! Dungile pun în valoare silueta!

Dansatoarea 2 (îl cuprinde pe Deținutul 1 de după gât): Chéri, nu-mi oferi un pahar de șampanie? (îi observă numărul tatuat pe antebraț) Da’ ce tatuaj șic avem noi! Ești cumva specialist în numerologie?

Deținutul 1: Din punctul ăsta de vedere, toți suntem șic! Fără să vrem.

Dansatoarea 2: Bărbații adevărați reușesc să fie șic fără să vrea. Nu cumva ești din Paris, chéri? Vai, ador Parisul noaptea! Visul meu e să dansez la Moulin Rouge.

Dansatoarea 3 (către Fondane): Frumosule, bagă la fata o sutică de mărcuțe și dansez doar pentru tine!

Fondane: Piei din fața mea! Detest femeile puse pe căpătuială!

Dansatoarea 3: Hopaaa! Ai grijă cum vorbești cu mine, pârlitule! Ești și lefter, pe deasupra. (merge la Klein): Herr Direktor, ăștia n-au un sfanț! În condițiile astea, eu îmi dau demisia! Cabaretul nu-i cantina săracilor!

Klein: Fetelor, în viață nu doar banul contează! (o bate cu palma peste fese) O să vă plătească în aur. Mai aveți răbdare o zi, două.

Dansatoarea 1 (pisicindu-se): Bijuterii?

Asistentul: Bijuterii orale, fetelor, bijuterii orale.

Dansatoarea 2: Sună rotund și provocator! Orale… Înțeleg că te lasă fără cuvinte.

Klein: Căpșunicilor, sunteți prea subtile! Bijuterii orale… Adică distinșii clienți jidani vor achita cu propriii dinți de aur. Luați-o ca pe un omagiu la adresa artei voastre.

Asistentul scoate un clește stomatologic. Doi gardieni imobilizează un deținut. Asistentul îi smulge un dinte, fără să clipească.

Klein: Iaca, un mic acont! Sper că nu vă deranjează proveniența.

Asistentul: O să vă faceți singure bijuterii.

Dansatoarea 3 (scoate o batistă de mătase și curăță dintele de sânge): Vreun safir sau smarald nu li s-a rătăcit prin gură? O să merg la bijutierul meu evreu, să-mi facă un inel de logodnă pe cinste.

Klein (bătându-l pe spate pe deținutul mutilat): Ginerică, pregătește-te! Tras ca prin inel ești, ți-ar mai trebui doar o floare la butonieră.

Asistentul: Mă tem că n-o să-l găsești acasă pe bijutierul tău evreu.

Dansatoarea 3: E plecat în concediu?

Klein: În cel mai lung concediu.

Dansatoarele dispar ca nălucile. Revenim la defilarea deținuților despuiați.

Asistentul: Haideți, mai cu inimă! Fie ca cei mai buni să învingă! Armonia bucilor macht frei!

Deținuții defilează dintr-o parte în alta. Din când în când, câte unul este selecționat și tras deoparte.

Klein: Cinci minute pauză de hidratare! Se poate fuma!

Germanii își desfac câte o bere, fumează și râd. Deținuții, extenuați, au înghețat în locul în care i-a prins comanda. Lumina se stinge.

În partea opusă a scenei se aprinde o lumină, pe un copil îmbrăcat în cămașă albă. Pe geamurile tramvaiului aflat în spate ca fundal sunt proiectate imagini video.

Are loc o întoarcere în timp. Intrăm în atmosfera bucolică a ținutului copilăriei lui Fondane: Herța. Printr-un procedeu regizoral, marșul deținuților se transformă în trecerea agale a unei cirezi de vaci. Pe geamurile tramvaiului apare scris, ca un slogan publicitar: „Vizitați Herța, ținutul copilăriei perfecte!”

Fondane (recită): „Cirezi halucinante mugesc pe după vie,

Femei goale, în lanuri, au pielea pământie

Și ai putea pământul în pielea lor să-l ai.

Un popă – poate Naiba – cu mintea spre mălai,

Peste sicriu, cu brațu-ntins, blagoslovește.

Din curba lui, pământul s-a întins, se umflă, crește.”

Fondane copil (Beno) privește fascinat trecerea cirezii pe uliță. Se aud tălăngi și mugete răzlețe.

Mama (cu o voce care se va amplifica și va produce un ecou crescător): Beno, Benooo, Benooo! Grăbește-te, plecăm!

Beno: Îndată, mamă!

Copilul urcă în tramvai pe ușa din spate și îl străbate grăbit. La un moment dat, se împiedică și cade, dispărând din raza vizuală a publicului. În clipa următoare, se ridică Fondane-adultul, care pornește mai departe. Ajunge în capătul vagonului și coboară pe ușa din față.

După această scurtă incursiune în lumea copilăriei, revenim în sala unde se desfășoară selecția condamnaților pentru gazare. Lumina se reaprinde pe Fondane.

Klein (către Fondane): Ce-i cu tine, băi, puță melancolică! Visezi sau ce dracu’ faci?

Asistentul: Te gândeai la veșnicia sufletului, ai?

Klein: N-ai prea dansat. Tu dansezi în gând?

Asistentul: Nu-ți plac ritmurile noastre muzicale? Dacă doreai tango, trebuia s-o spui, că-ți dădeam un tango de nu-l puteai duce.

Klein: Ai muzica în sânge, dar sângele nu ți-e bun.

Fondane: Iertați-mă, alta este muza mea, nu a dansului.

Asistentul: Tare mai ești matale mofturos! Dac-ar fi toți deținuții ca tine, am funcționa ca pension.

Klein: O să râzi, puțică, da’ nen-tu Hitler s-a interesat ieri de tine. Ți-a transmis pupici dulci și-a zis că așteaptă noutăți. Vrea și o fotografie de-a ta, față/profil.

Fondane (confuz): Puteam să jur că se va întâmpla asta. I-am spus iubitei mele soții Geneviève că, dacă Hitler ar ști că exist, ar cere să fiu arestat. O fotografie, de ce nu?! Dacă aveți un aparat nemțesc, o facem îndată… Păcat doar că-s tuns zero.

Asistentul: Hai, bre, că te obrăznicești! Credeam că ții la glumă.

Klein: O fi Führerul sentimentalul pe care-l știe o lume-ntreagă, da’ nu se interesează el chiar de orice viermișor. (își aprinde o țigară și-i suflă fumul în ochi)

Fondane: Vă implor, dați-mi o țigară! Condamnații la moarte au dreptul la ultima țigară.

Klein: Tare mai ești smucit!

Asistentul: Și lacom! Vrei o țigară întreagă. O cafea turcească nu poftești?

Klein: Ai răbdare, acuși-acuși o să fii tu însuți fum!

Asistentul: Și scrum!

Klein: O să-ți pozăm cenușa, pentru albumul de amintiri al lui Hitler.

Asistentul: Să zâmbești frumos. Cenușa trebuie să fie zâmbitoare.

Fondane: Dacă-i pentru Hitler, o să rânjesc!

Asistentul: Ce obrăznicie! Cred că ne-am lungit destul cu vorba.

Klein: Felicitări, stârpitură, ai fost selecționat! Vrei loc la geam? (îi întinde o urnă funerară) Cu asta te prezinți la locul faptei.

Asistentul: Ai grijă să nu o pierzi, căscat cum ești!

Grupul selecționaților urcă în tramvaiul care se pune în mișcare cu un sunet de clopot, asemănător sunetului de talangă din Herța bunicului. După câteva secunde, urcă un domn cu mustață, care se așază pe scaun. Este doctorul A. Steuerman, unchiu’ dezmierdat Bădi Adolphe. Beno ia loc afectuos lângă el.

Bădi Adolphe (luându-l de după umeri): Tramvaiul fără cai din Iași e leat cu tine. Amândoi v-ați născut în 1898. Și-ți seamănă.

Beno: Ei, bădițule, omul nu-i tramvai…

Bădi Adolphe: Cum să nu fie?! Nu-ți place ție să trăiești și să scrii mereu într-o urgență?! Și ține minte: acesta e abia primul tramvai din viața ta. Vor urma altele, și altele…

Beno: Mă bucur doar că e din Berlin. Primii poeți din viața mea – germani; primul tramvai – tot german. Tot ce e bun și frumos în viața mea vreau să fie german.

Bădi Adolphe: Din cabinetul meu de pe Strada Golia, numărul 13, îl aud mereu cum sună plăcuta arie: aria tramvaiului, aria electricității, aria progresului. (tușește cu subînțeles) Dar am înțeles că ieri era să te calce iar.

Beno: Mă plimbam și citeam aproape de cabinetul tău. Eram absorbit, ce vrei?! N-am auzit clopotul tramvaiului decât în ultima secundă.

Adolphe: Oleacă a lipsit să nu-ți sune clopotul de înmormântare. Nu-ți înțeleg și pace năravul de a ceti în timpul plimbării.

Beno: Bădi Adolphe, pașii mei antrenează pulmonul. Nu pot ceti simplu poezia, fără a o respira totodată.

Adolphe (amuzat): Tu ești mai poet ca mine. Data trecută, când era să te calce, respirai nuvele de Maupassant. Altădată, respirai poezii de Heine. Acum ce doamne iartă-mă mai respirai de erai așa de surd?

Beno: Versuri de A.C. Cuza, bădițule! (scoate cartea și i-o arată) Mare poet, din osul domnesc al lui Eminescu!

Adolphe: Pfui! Să dea Domnu’ să n-ajungi să cunoști și latura mai puțin poetică a lui A.C. Cuza.

Unchiul coboară. Pe geamurile tramvaiului apar proiecții cu Zona Universității din Iași. Din vagon coboară studenți gureși… Se aude zgomot de pași pe culoare și o ușă de amfiteatru care se deschide cu un scârțâit înfricoșător.

Suntem la examenul studenților de la Drept, la disciplina economie politică. Titular este chiar poetul invocat adineauri: fiorosul profesor antisemit A.C. Cuza.

Fondane (către colegi, înainte de a intra în sala de examen): Știți care e diferența dintre o mamă evreică și profesorul A.C. Cuza? (tăcere) Cu A.C. Cuza tot se mai poate negocia. (râsete)

A.C. Cuza (către Fondane, scriind în catastifele de examen): Da, ești tobă de carte. Capeți o bilă neagră, domnule student Iuda.

Fondane: Domnule profesor, numele meu e Wechsler! Am numărul matricol 480 bară 1918. Dacă e nevoie, îmi tatuez numele și numărul pe antebraț.

A.C. Cuza: N-o face pe deșteptul cu mine, maramoiule! Am fumat pachete întregi de-alde tine!

Fondane: N-o fac pe deșteptul, chiar sunt!

A.C. Cuza: Norocul tău că n-am auzit ce-ai spus. Vii la examene ca la curve. Freci sula în București și nu dai deloc pe la cursuri. Mai ești și jâdan. Are și răbdarea mea o limită!

Fondane: Vă spun sincer, nu Dreptul e vocația mea.

A.C. Cuza: Poți s-o mai spui o dată.

Fondane: Nu Dreptul e vocația mea.

A.C. Cuza: Așa, obrăznicește-te, că ești în ograda lu’ tac-tu!

Fondane: Vocația mea e poezia. Și sunt mândru de asta.

A.C. Cuza: Avem destui români care să se ocupe cu poezia. Nu-i nevoie de scripcari jâdani să maimuțărească sufletul neamului nostru. Tu scrie în continuare articolașe în presa jidovească. La asta pare-se că ești profesor doctor.

Fondane (încercând să-l flateze): Să știți că vă admir poezia. Încă din adolescență. V-am citit opera din scoarță-n scoarță. V-am luat apărarea și în fața unchiului meu, doctorul Steurmann. Îl știți foarte bine, e cunoscut ca poet sub pseudonimul Rodion. Dumnezeu să-l ierte!

A.C. Cuza: Amen! Ești parșiv ca orice evreu! Șterge-o la bibliotecă să mă cauți. (către ceilalți) Atențiune, valabil pentru toți jâdanii: de o sută de ori dacă veți da examenul cu mine, tot cu bila neagră o să vă strivesc ca pe muște! Să vă intre bine în capetele seci și hâde: România bate pasul pe loc din pricina voastră, a păduchilor care ne sugeți sângele! Noroc cu săracii legionari, că mai dezinfectează.

Corneliu Zelea Codreanu: Trăiască România curățată de jegul jidovesc!

În sală apare o brigadă legionară de intervenție, care-l saltă pe studentul Wechsler. Catedra se transformă într-un piedestal, pe care A.C. Cuza urcă solemn și împietrește, admirând baletul violenței, al cărui patriarh este. Wechsler este bătut, târât și abandonat pe șinele de tramvai.

Corneliu Zelea Codreanu: Zi așa, bre, păduche scofâlcit, îți bați joc de nașu’?!

Wechsler (cântă, în timp ce-o încasează): „De când m-a simțit mulțimea

Prins în dragoste cu tine,

Ne vorbește zi și noapte,

Când de rău și când de bine.”

Pe dedesubt intră cântecul original, care-i domină cover-ul lui Wechsler. Pe banda explicativă scrie: voce – Zavaidoc; versuri – A.C. Cuza. Number one, în toate clasamentele românești.

Corneliu Zelea Codreanu (ridică ochii spre cer): Versurile nașului Cuza! (toți legionarii se așază în genunchi și se roagă cu evlavie)

Legionarul 1: Cheia de boltă a poeziei românești.

Legionarul 2: Ecologic și românesc sută la sută! Fără aditivi jidovești!

Legionarul 3: Trăiască patria și Căpitanul! Trăiască profesorul Cuza!

Wechsler: Os din osu’ lui Eminescu!

Simțind replica lui ca pe o ironie, se reped tuspatru pe el. Heblu brusc.

Cântecul lui Zavaidoc persistă în întuneric. Lumina se aprinde lent. Wechsler zace leșinat, perpendicular pe liniile de tramvai. Tramvaiul se apropie încet și se oprește la mică distanță de el, sunând din clopot.

Din tramvai coboară Lina, care îi ia capul în poală și prinde a-i obloji rănile. Îl ajută să se ridice și urcă amândoi. Tramvaiul pornește, dar nu cu clasicul sunet de clopot, ci cu un semnal de locomotivă și un anunț.

Anunț CFR: Trenul rapid Unirea pleacă din Gara Iași de la linia unu, în direcția Vaslui-Tecuci-Mărășești-Buzău-Ploiești-București! Vă rugăm, poftiți în vagoane!

Lina (îi presează fruntea cu o batistă udă): Gata, Mielușon, ești pe mâini bune!

Mielușon (confuz): Mama?

Lina: Nu chiar mama, dar ești pe-aproape.

Mielușon (îi prinde mâna): Lina! Sora mea mai mare! Mama mea mai mică! Sufletul meu pereche! N-o să mă mai lași de-acum înainte, nu?

Lina: Vom merge împreună până la capăt. Oriunde va fi el.

Mielușon: O să alunecăm mereu pe șine, umăr la umăr? Cu mâinile și sufletele contopite?

Lina, Mielușon (într-un glas, amuzându-se copilărește de o vorbă de-a lor): „Cum în dulap stau contopiți/ Doi câte doi, ciorapii.”

Lina: Tu o să fii ciorăpelul Mielușon… Obligatoriu cu n nazal. Pufos și moale ca o blăniță de miel.

Mielușon: Tu o să fii ciorăpelul Lina. Tot cu n nazal. Lina care mă alină.

Lina: Tu, ciorăpelul poet, pe care părinții l-au vrut ciorăpel avocat. Eu, ciorăpelul actriță, pe care părinții l-au vrut ciorăpel contabil.

Mielușon: O să mă ții de mână când mi-o fi greu, să nu mă prăbușesc?

Lina: Oriunde și oricând. La București, la Paris și unde or mai vrea zeii. (sunet specific trenului în mers) Acum încearcă să dormi. Auzi cântecul roților de tren? E cântec de leagăn.

Mielușon: Îl aud. (geme de durere) Ce mi-a mai rupt la oase Căpitanul, cu sfântul lui croșeu legionar! Ăsta și lui Sfântu Petru îi arde un cap în gură de-i sar măselele cerești dacă-l scoate din țâțâni.

Lina: Să gândim pozitiv: poate că și-a rupt mâna când te-a cotonogit! Poate face cangrenă.

Mielușon: Nu vreau să mă mai întorc în Iași! Nu vreau să mai aud de A.C. Cuza! Are dreptate Păstorel Teodoreanu! Pentru ieșeni, există ori drumul spre București, ori cel spre cimitir! Îl prefer pe primul!

Lina: Mergem împreună! Contopiți ca doi frați ciorăpei.

Râd amândoi. Tramvaiul-tren părăsește scena. Ne aflăm în forfota de pe Calea Victoriei. Pe ecran se derulează imagini din Bucureștiul interbelic, acompaniate de sunetele specifice străzii și trotuarului: voci, claxoane, trăsuri.

Pe terasa de la Capșa, Ion Minulescu își savurează cafeaua, salutat călduros de trecători. Scurtele fraze ce-i sunt adresate îi scot în evidență celebritatea.

Vocea 1: Tot respectul, maestre! Să-mi dați un autograf pe ultima carte!

Minulescu: Vă dau două autografe, să aveți unul de rezervă!

Vocea 2: Mulțumesc pentru garoafe, domnule Minulescu! Aștept și o romanță pentru mai târziu!

Minulescu: Ah, romanța de după! Cum să nu! Pentru cea mai nebună și mai frumoasă dintre fete!

Vocea 3: Am înțeles că mi-ați prostit nevasta, domnule, cu versuri de fante! ’Tu-ți poezia mă-tii de țap puturos!

Minulescu: În mod sigur e o confuziune, distinse domn!

Vocea 3: Nu, zău?! Cine-a scris asta: „Eu știu c-o să mă-nșeli chiar mâine…

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

O să te iert –

E vechi păcatul

Și nu ești prima vinovată…”

Zi drept, ți s-a dat toată Elvira mea?

Minulescu (jenat): Mi-a spus că-i liberă și fără obligațiuni! Vă rog, calmați-vă! Nu am prostit-o, pe cuvânt de onoare! Dacă ați văzut-o prostită, înseamnă că așa era de dinainte.

Voce 3: Paștele mă-tii de secătură! Viruța mea?!…

Minulescu (împăciuitor): Poate că avea înfiptă în priviri Minciuna și-n caldul buzei Adevărul! Vă jur, sunt nevinovat!

Voce 3: O să fii și mai nevinovat după ce te castrez cu mâinile mele! (Minulescu se ferește de un baston imaginar, care se îndrepta vertiginos spre el)

În toiul tărăboiului, se aprinde lumina pe Fundoianu, aflat pe terasa unei cafenele din Paris. Stând la masă, micșorează sonorul radioului de epocă aflat lângă el. Într-o clipă, scandalul în care e implicat Minulescu dispare și se face liniște.

Fundoianu (așternând pe hârtie o scrisoare către Minulescu): Dragă maestre, se pare că tot mai aveți probleme cu rivalii…

Minulescu (așternând pe hârtie o scrisoare către Fundoianu): Mielușoane, astea-s riscurile poeziei! Să scrii versuri a devenit mai periculos decât săpatul în mina de cărbune. Pericolul de explozie e la tot pasul.

Fundoianu (continuă să scrie): Eu nu compun un singur vers erotic fără să mă protejez. Se pot întâmpla calamități.

Minulescu (adresându-se chelnerului): Amice, adă, rogu-te, două turcești! A doua, pentru amicul Mielușon de la Paris!

Fundoianu: Garçon, ți-aș comanda două cafele! A doua, pentru amicul Minulescu de la București! Dar sunt cam strâmtorat!

Minulescu (continuă să scrie): Fac eu cinste, doar mi-ai salvat viața adineauri.

Fundoianu: Nu știu cum o să-mi plătesc datoriile față de dumneata.

Minulescu: „Cafele pentru mai târziu”. Într-o zi, când ți se va juca o piesă de teatru biografică, poate o să am și eu un rolișor. Chiar dacă doar așa… Cu botină moale, ca o dulce trecătoare.

Fundoianu: Mai curând, când s-o face o piesă despre marele poet Minulescu, poate o să am și eu un rolișor.

Minulescu: Ai făcut bine că ai lăsat baltă studiile de Drept la Iași.

Fundoianu (scrie): V-am mai spus că mon ami A.C. Cuza mă pica sistematic la examene. Lovea în jâdani cu bila neagră, ca în popice.

Minulescu (scrie): Nu era Dreptul pentru tine! Nu te-aș fi văzut avocat, ca Ionel Teodoreanu!

Fundoianu: Fără trei dinți scoși de prietenul Zelea Codreanu era complicat să pledez la bară. Dinții mei scoși… I-aș fi anexat cererii de renunțare la studii, alături de timbrul fiscal de 25 de bani. Dar n-au încăput în dosar.

Minulescu: Mielușoane, mereu am zis că autoironia te face plăcut în lume.

Fundoianu: Ce păcat că ies așa de rar… Și că lumea e atât de departe…

Minulescu: Să trecem la chestiune, că mi se termină hârtia. Am vorbit la editură. Îți așteaptă poeziile.

Fundoianu: Poeziile mele, așteptate în România? Aproape că uitasem de ele. Nu și de România.

Minulescu: Adună-le și triază-le, nu te zorește nimeni.

Fundoianu: Iar mă îndatorați, ca în zilele bune de la București.

Minulescu: O să mă scoți la Moulin Rouge când oi veni la Paris. La franțuzoaice sunt corigent, cum am fost cândva la limba română.

Fundoianu: Oricând, maestre, cu cea mai mare plăcere vă duc la Moulin Rouge. Cunosc o dansatoare exact pe gustul vostru! Și care-i editura în chestie?

Minulescu: „Cultura Națională”. N-am găsit alta să sune mai pe gustul tău. Ar trebui un portret inedit pentru copertă. O fotografie… Poate o grafică mai îndrăzneață…

Fundoianu: O să-l rog pe Brâncuși. Mi-e ca un tată.

Minulescu: Cam mulți tați ai mătăluță.

Fundoianu: Primii doi au murit. Ca să mă revanșez, o să-i propun lui Brâncuși să-i scriu biografia.

Minulescu: Mă rog… Să înțeleg c-ai isprăvit bursa oferită de banca „Marmorosch Blank”?

Fundoianu: Hă-hă, de când hăul și pârăul!

Minulescu: Am avut mână bună când te-am anunțat c-ai căpătat-o.

Fundoianu: Bursă la Paris… Suna ca un vers suprarealist. Mi-a fost teamă c-o să-mi luați pâinea de la gură!

Minulescu: Vă las pe voi cu modernismul vostru. Eu iubesc femeia așa cum e, nu cum o ciopârțește Tristan Tzara sau nen-tu Picasso. N-am înțeles prea bine: cu ce te ocupi acum?

Fundoianu: Le pun scutece parizienilor când le ia foc casa.

Minulescu (râzând): Aha, lucrezi în asigurări!

Fundoianu: Ce vreți?! Un bou din Herța urcă greu dealul spre Panteonul culturii franceze.

Minulescu: Nu băga mâna-n foc. Boii de la Paris atâta au în plus: miros a Guerlain.

Fundoianu: Deci, în opinia dumneavoastră, se balegă la fel.

Minulescu: Și poartă aceleași coarne. Eu zic să-ți joci șansa literară până la capăt. Indiferent unde e capătul.

Fundoianu (varsă din greșeală cafeaua; simultan, ceașca de pe masa lui Minulescu se răstoarnă și ea): Mii de scuze, sper că nu v-am pătat! E din cauza oboselii.

Minulescu (se șterge cu un șervețel): Stai cuminte! Am văzut că ai cearcănele mai vinete ca de obicei. Fond de ten sau insomnii?

Fundoianu: Când n-am insomnii, mă hingheresc haitele de coșmaruri. Ca astă-noapte. Se făcea că eram șef de vagon într-un tren supraaglomerat, cu ferestre zidite și fără toaletă. Pe jos, paie cât cuprinde. Toți pasagerii – bărbați, copii, fete frumoase – își făceau nevoile cu rândul în fundul vagonului, într-un hârdău. În așa-numita tinette. Era și soră-mea Lina cu mine. Ne țineam de mână, ca de obicei. Am călătorit în neștire zile și nopți. Într-un târziu, am intrat într-o gară luminată cu reflectoare.

Minulescu: Tren intrat în gară, reflectoare… Înseamnă că se apropie de tine o mare șansă. Fii cu băgare de seamă, să nu-i dai cu piciorul. Viața ți se va schimba.

Fundoianu: Mi s-a părut ciudat că eram și călător, și șef de vagon. Și vorbeam în germană. Și vagonul era unul pentru transportat vite.

Minulescu: Aici e sigur o legătură cu vacile și boii copilăriei tale din Herța. Ce mai, succesul se apropie! Să bem pentru victorie! Tu comanzi șampania, eu răspund de țuică!

Se aude un șuierat strident de tren. Garnitura, plecată din Lagărul intermediar de la Drancy, intră într-un tărâm mirific, de basm. Pasagerii tunși zero coboară cu mâna la ochi. Copiii privesc fermecați spre reflectoare. Acesta pare a fi Pitchipoï, locul fermecat în care micuților li s-a spus că vor merge.

Atmosfera este serafică, o lumină prietenoasă domnește peste spațiul de joc. Puștii râd, trăgându-și mamele și tații de mână. Imaginile video proiectate peste personaje creează senzația unui film animat de Walt Disney.

Fondane este pe peron, la masa la care l-am lăsat. Masa e acum biroul din camera lui, de pe Rue Rollin numărul 6. Privește fix într-un reflector, ca într-un ochi hain. Își aprinde o țigară și trage cu nesaț.

Voci de copii: Mami, nu m-ai mințit! E adevărat, Pitchipoï există! Am ajuns! În sfârșit, am ajuns! Suntem la Pitchipoï! Vreau înghețată de mango! Și suc de portocale! Și o acadea cât Turnul Eiffel!

Timpul încremenește. Deodată, un copil înaintează până la capătul ariei luminoase. Scoate un pistol imaginar și, jucându-se, trage în aer. În replică, se aude zgomotul unui foc real de armă, care declanșează infernul. Fondane își astupă urechile și închide ochii, ca și cum ar refuza toată scena ce urmează.

Suntem pe platoul de la Auschwitz, luminat ca ziua de reflectoare puternice. Atmosfera este specifică: soldați, sârmă ghimpată, lătrături, ordine strigate în limba germană. O pală de vânt aduce dinspre crematoriu șuvoaie înecăcioase de fum.

Deținuții sunt împinși cu patul armei spre comisia de întâmpinare. Un medic zâmbitor, cu mâinile înmănușate în alb și cu gesturi de dirijor, face prima triere, în funcție de vârstă. Copiii și bătrânii sunt separați în două grupuri, care vor merge imediat la gazare.

Imediat, printr-un procedeu regizoral, revenim în timp în camera lui Fondane din Rue Rollin, dominată de frig și austeritate. Un perete este acaparat de bibliotecă. Pe pereți se află picturi și portrete de-ale sale, precum cele realizate de Iosif Ross și Constantin Brâncuși. Pe jos, covoare populare românești. Într-un colț, un gramofon.

Pe biroul unde lucrează poetul se află o mașină de scris Corona, un telefon și fotografii cu ființele dragi lui: Bădi Adolphe, Mama, Tata, Ion Minulescu, Mihai Eminescu. Un fum gros de țigară creează o atmosferă cețoasă.

Geneviève: Iar a venit ciudatul ăla cu părul zbârlit. I-am zis că ești ocupat, dar insistă să te vadă. Cică e urgent.

Fondane: Sper că nu vrea bani cu împrumut. Data trecută, a bătut șaua, dar eu, iapă versată, n-am priceput. (caută două foi dactilografiate în birou, le găsește și le scoate) Zi-i să poftească!

Cioran (va vorbi bâlbâit, scăpând cuvinte franțuzești și acompaniindu-se de gesturi nervoase): N-am putut trece prin zonă fără să vă văd! Bonjour! (își trece mâna prin păr) Și bună ziua!

Fondane: Tinere Cioran! Enchanté! Și încântat! Aproape că m-ai inclus în traseul matale zilnic. Cu toate că plimbarea rituală ți-o faci în Jardin du Luxembourg… Intră, dacă tot mă vizitezi!

Cioran: O vizită a unui metec român la Paris adresată altui metec român la Paris.

Fondane: Îmi place cum sună… Metec, meteci… Seamănă cu „miticii” bucureșteni.

Cioran: Doi venetici, dacă preferați în loc de meteci.

Fondane: Mai avem ceva în comun: soarta mea și a ta s-au jucat la bursă. (pauză) Nu face fața asta. Vreau să spun că amândoi am ajuns la Paris cu câte o bursă de studii.

Cioran (se apără de fum): V-a mai slăbit ulcerul de fumați cu atâta aprindere?

Fondane: Fumul de țigară e singura sursă de căldură din casa unui sărăntoc ca mine. Țigările sunt mai ieftine ca lemnele.

Cioran (ridică o carte de Caragiale): Văd că și Caragiale vă vizitează. (ridică altele două) Și Eminescu. Și Creangă. La Creangă chiar nu mă așteptam. În opinia mea, el e cam…

Fondane: Mi le-a trimis pe toate soră-mea mai mică, Rodica, din România. Ce vrei, deși fac eforturi, nu mă pot rupe de cultura țării mele natale. Știi, mi se face uneori așa un dor de Moldova mea cea micuță cât o nucă…

Cioran: Oh, nu! Am petrecut două săptămâni la Iași, prin ’36. Doar alcoolul m-a salvat de la deprimarea totală.

Fondane: Bine că nu ți-ai făcut de petrecanie la Iași. Umblă vorba că nu trece zi fără să te sinucizi. Un alt ritual de-al tău, pe lângă plimbarea în Jardin du Luxembourg. Apropo, te sinucizi dimineața sau seara? Pe stomacul gol sau iei o masă consistentă? Că nemurirea e lungă…

Cioran: Nu vreau să vorbesc despre asta azi.

Fondane: Nu??? Dar despre ce vrei să vorbești azi?

Cioran: Știți, eu, la fel ca dumneavoastră, sunt orfan de limba română. Dar nu sufăr atât de tare după ea. Nu-i departe ziua când voi scrie doar în franceză. Aștept acea zi.

Fondane: Așteapt-o sănătos! Ce mă privești așa? Te-a trimis cineva să-mi numeri ridurile?

Cioran: Nu mă pot împiedica să le contemplu. Nicicând nu am mai văzut o asemenea potrivire între fizionomie și cuvânt.

Fondane: Lasă vrăjeala pentru posteritate. Ai citit ziarele? Ce zici, cade vivacele Hitler?

Cioran: De unde să cadă?

Fondane: De pe Eva Braun, când o călărește. Cum de unde? Din locul din care regulează întreaga Europă!

Cioran: Socot că Hitler e mai puternic ca oricând.

Fondane: S-o iau ca pe un exercițiu de admirație?

Cioran: Nici în glumă nu trebuie să spuneți asta, vraiment. Sunt francez adevărat în inimă, o știți foarte bine.

Fondane (îi arată cele două foi dactilografiate): Ia ghicește, ce-avem noi aici?

Cioran: E ultimul poem pe care l-ați scris? Ați terminat Ulysse?

Fondane: Nțțț și iar nțțț! E conferința ținută la radio de un june. Un anume Emil Cioran, nu știu dacă îl cunoști. București, noiembrie 1940.

Cioran (încurcat): Ah, da, îmi amintesc ceva! Am fost în România, pentru două luni, cu treburi. Aveam mare nevoie de bani și am acceptat să conferențiez la radio… Aproape că uitasem… Nu țin minte toate fleacurile.

Fondane: Fleacuri? Mie mi se pare un lucru major. Dă-mi voie să citez din clasicul în viață Cioran: „Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și, într-o turmă fără vertebre, orgoliul!”. Aici merge uns imnul țării! (pune la gramofon Imnul României Mari, „Trăiască Regele!”)

Cioran (își astupă urechile): Vă rog, încetați!

Fondane: „Pe plan absolut, dacă ar fi să aleg între România și Căpitan, n-aș ezita o secundă.” (ridică ochii de pe foi) Mă faci gelos. Mie nici nevastă-mea nu mi-a făcut așa declarații.

Cioran: Domnule Fondane… Fundoianu… Vreau să zic…

Fondane: Zi-mi Wechsler sau, mai simplu, „jidane”. Mergem mai departe: „Cu excepția lui Isus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii”. Magistral! Creștini, Prea-Nefericitul Cioran vă cheamă să pupați icoana Căpitanului Zelea Codreanu! Ți-a trecut vreodată prin cap să te faci popă? Te văd interpretând un solo la toacă.

Cioran: Iertați-mă, trebuie să plec!

Fondane (barându-i calea): Nu pleci până nu auzi tot. Ai merita să-ți scot trei dinți, cum mi-a scos mie Căpitanul tău când a caftit în mine ca-n fasole. Ai merita să-ți tai urechea cu barda, cum i-au tăiat-o legionarii lui Traian Bratu, rectorul Universității din Iași.

Cioran (își astupă urechile): Vă implor!

Fondane (îi suflă fumul țigării în ochi): Dac-aș avea o putere, aș transfera asupra ta măcar o miime din bătăile suportate de evrei din partea legionarilor. Să se cânte „Sfântă tinerețe legionară” la țambalul coastelor tale.

Cioran (geme): Vreau un pahar cu apă!

Fondane: Să-ți dea Corneliu Zelea Codreanu!

Cioran: Cum să-mi dea dacă e mort?!

Fondane: Aiurea, de la Isus încoace, nici un mort n-a fost atât de viu.

Cioran: Era o figură de stil!

Fondane: Un singur lucru te rog înainte de a-ți lua viteză: să nu scrii și despre mine ceva asemănător după ce oi crăpa! Să nu mă ridici în slăvi cu pana cu care l-ai tămâiat pe Căpitan. Promiți?

Cioran: Vă jur!

Fondane: Jură pe ce ai mai sfânt: pe Căpitan! (salută nazist) Heil, Hitler!

Cioran: Jur!

Fondane: Să-ți vând un pont: Hitler o să cadă. Așa că nu te grăbi să-l ridici în slăvi și pe ăsta. Și mai știi ceva? Te dai legionar de catifea…

Cioran: Vorbeam la modul teoretic…

Fondane: Dar ești legionar de tablă. Și mai știi ceva? Unchiu-meu, doctorul Steuermann, când a vrut să se sinucidă, a făcut-o și gata, fără tam-tam. Așa că mă șterg drept la fundoianu cu sinuciderile tale!

Cioran: Nu pot să cred că îmi vorbiți așa! Vraiment!

Fondane: Era o figură de stil! Și mai știi ceva? Îi bag în mă-sa pe ăia care te-au trimis la mine!

Cioran: Nu m-a trimis nimeni, am venit din proprie inițiativă.

Fondane: Atunci fii drăguț și ieși tot din proprie inițiativă!

Cioran iese, intră Lina și Geneviève.

Lina: Mielușon, ce s-a întâmplat? Cioran a ieșit val-vârtej.

Geneviève: Îi stătea părul ca Revoluția Franceză!

Fondane: Da, săracul. A mâncat ceva stricat și vedea doar verde înaintea ochilor.

Lina: E greu să găsești ceva proaspăt de mâncare în aceste zile.

Fondane: Mi-e teamă ca azi să nu se sinucidă de două ori, în loc de una singură.

Geneviève: Dar ai țipat la el! S-a auzit până jos, la portar!

Fondane: Când l-a apucat criza verde, repetam un schimb de replici din ultimul meu film.

Geneviève: Nu e deloc prudent… Doar știi în ce situație vă aflați tu și Lina. Dacă ne reclamă cineva la Poliție? Nu-i de glumă în aceste zile.

Fondane: Iartă-mă, draga mea. Cine să ne reclame?

Geneviève: Cine i-a reclamat și pe alții! Umblă vorba că Poliția are oameni printre portari.

Fondane (ridică mâinile a neputință): Și dac-o fi așa, facă-se voia zeilor… Există în alcătuirea destinului nostru lucruri care nu pot fi schimbate.

Lina: Măcar nu mai fuma atâta… La ulcerul tău…

Fondane: La ulcerul ce-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Bisturiului s-ajungă.

Vă las, fetelor!

Geneviève: Unde pleci?

Fondane: Trag o fugă până la papa Brâncuși, să-l ajut să frământe lutul. Mă calmează.

Am revenit în baraca unde condamnații își așteaptă gazarea, urmată de incinerare. Nu mai au mult timp de trăit, doar două-trei ore. Nimeni nu poate dormi. Atmosfera pendulează între resemnare și febrilitate nervoasă.

Deținutul 3: Mi-ar plăcea să fiu Moș Crăciun, măcar pentru o zi. Să pot ieși nevătămat prin horn. M-aș opri direct într-un restaurant și n-aș mai ieși o săptămână.

Deținutul 4: Eu regret până și viața din Lagărul de la Drancy… Față de ce-am găsit aici, acolo era paradisul.

Deținutul 1: Plus că acolo eram păziți de ai noștri, de jandarmii francezi, nu de soldați germani.

Fondane: Franța și Nazismul s-au logodit oficial.

Deținutul 4: Cu jandarmii te puteai înțelege omenește…

Deținutul 2: Aproape omenește. Că nu mișcau un deget fără bani.

Deținutul 4: Ce mai conta? Pentru prima și ultima dată în viață mi-am permis să fiu risipitor. Ce să mai fac acum cu banii? Vreau să intru în viața următoare fără capital. În pielea goală.

Deținutul 1: Nu știu cum o să intri în viața următoare, dar din asta sigur o să ieși în pielea goală.

Fondane: Prin intermediul jandarmilor, de la Drancy i-am trimis scrisori soției mele… Ultima, pe 29 mai… În ziua de dinaintea plecării noastre spre Auschwitz. De patru luni nu mai știu nimic de ea.

Deținutul 3: Jandarmii făceau să meargă piața neagră. Găseai tot ce-ți doreai. Mâncam zilnic jambon și fromage… De ziua mea, am cumpărat un tort cu 40 de lumânări.

Deținutul 1: Trebuia să păstrezi o lumânare, ți-ar fi fost de folos acum.

Fondane: Fumam la Drancy cât îmi poftea inima și cât mă țineau plămânii. Erau zile când dovedeam și câte două pachete de Gitanes.

Deținutul 1: Un camarad a primit un patefon… Ascultam toată ziua muzică de cabaret.

Deținutul 2: Mă întreb la ce mai folosește muzica, dacă iubitori de-ai lui Wagner și Beethoven pot fi atât de criminali. La ce mai e bună arta, în general…

Deținutul 1: Când te gândești ce mari artiști au susținut nazismul și ura rasială… Până și un condeier strălucitor ca Louis-Ferdinand Céline…

Fondane: Tocmai antisemitul sângeros Céline mi-a trimis o scrisoare de felicitare după apariția cărții mele despre Rimbaud. Stranie dihanie mai este și omul!

Deținutul 4: Un singur regret am: dacă știam că toate astea urmează să se petreacă, altfel m-aș fi bucurat de ultimii ani de viață.

Deținutul 1: Paradoxul e că am învățat multe din viețile altora, dar mai nimic dintr-a mea.

Fondane (oftează lung): Mă întreb dacă soră-mea Lina o fi trecut deja prin horn.

Deținutul 3: Soră-ta Lina… Uitasem de ea. Din cauza ei n-ai vrut să pleci de la Drancy când ai avut ocazia, cu acte în regulă.

Deținutul 1: Să poți scăpa de soarta asta și să fii căpos… Ca filosof, te-aș mai putea înțelege. Ca om, nici în șapte reîncarnări.

Fondane: Eu și Lina ne-am jurat să nu ne despărțim niciodată. Să stăm contopiți. „Cum în dulap stau contopiți/ Doi câte doi, ciorapii.”

Deținutul 4: Măcar acum scutește-ne de poeziile tale!

Fondane: E ciudat, dar în infirmeria de la Auschwitz am avut parte de cel mai vibrant public din viața mea. Le recitam colegilor fragmente din poemul Ulysse

Deținutul 1: Nu-i de glumit cu tine: chiar te crezi erou de tragedie greacă.

Deținutul 4: Dar ești mai curând personaj de circ.

Deținutul 2: Eu nu te înțeleg nici ca artist. Îi răpești vieții tale tocmai maturitatea și senectutea. Îi furi anii cei mai fertili pentru creația artistică. Opera ta va avea de suferit.

Fondane: Singura mea operă de artă veritabilă rămâne destinul meu.

Deținutul 4: Mâine îi pui sare pe coadă.

Fondane: Abia de mâine destinul meu începe cu adevărat.

Deținutul 3: Grozav îți place s-o mai faci pe interesantul. Dacă am fi dame, am crede că vrei să ne sucești mințile ca să ne tăvălești în paiele astea.

Deținutul 4: Oricum ai suci-o: să ai în buzunar patalamaua care te eliberează din Drancy, și tu să stai bleg ca mămăliga…

Deținutul 1: Se poate interpreta ca o sfidare. La adresa lui Dumnezeu, care ți-a mai oferit o șansă. Crezi în Dumnezeu, nu? Măcar cât de cât.

Fondane: Părerea mea e că nici Dumnezeu nu mai crede în el însuși.

Deținutul 2: E o sfidare și la adresa noastră. Mi-ar fi plăcut să-i dăm cu tifla lui Hitler… Să omoare dintre noi cu unul mai puțin.

Deținutul 4: Poate ai crezut ce credeau copiii de la Drancy: că mergi în tărâmul de basm numit Pitchipoï.

Deținutul 3: Pari genul de prostovan care înghite asemenea bazaconii!

Fondane: Sunt fericit că acuși scap pentru totdeauna de gura voastră!

Deținutul 4: Sentimentu-i reciproc!

Deținutul 3: Mi-e rușine că stau în aceeași baracă c-un așa tâmpit! Îmi vine să te omor cu mâinile mele!

Fondane: Nu înțelegeți că n-o puteam lăsa singură pe Lina? Ordinul de eliberare era numai pentru mine, care dețin cetățenia franceză. Ea ar fi rămas acolo.

Deținutul 4: Sunt convins că nimeni nu ți-ar fi reproșat nimic.

Deținutul 2: Nici măcar sora ta.

Deținutul 4: În primul rând ea.

Fondane: Ajunge că mi-aș fi reproșat-o eu. Lina nu mi-a fost doar soră. Ci și prietenă, și colaboratoare, și confidentă. Și în primul rând mamă.

Deținutul 3: Ești cel mai mămos condamnat la moarte care a dormit pe paiele astea.

Deținutul 1: Și cel mai dificil. Acum înțeleg de ce Hitler te-ar fi detestat cu tărie.

Deținutul 4: Știi ce mai cred? Că de fapt îți era frică să nu rămâi singur, fără soră-ta. Să aibă cine-ți încălzi lăpticul.

Fondane: Grozav îi mai plăcea să mă alinte. Îmi spunea Mielușon, adică petit agneau. Aveam părul ondulat ca un mieluț.

Deținutul 2: Chel cum ești, pari un Mielușon sub acoperire.

Deținutul 1: Din câte înțeleg, ordinul de eliberare nu ți l-a obținut un fitecine. Ci un filosof cu nume, Stephane Lupasco.

Fondane: A venit personal la Drancy, împreună cu Cioran.

Deținutul 1: A, Cioran! Am schimbat cu el două vorbe, la „Café de Flore”. Alt neadaptat venit din România, deși ăsta nu-i evreu. I-am plătit eu un croissant și o cafea, că-i sufla vântul prin buzunare.

Fondane: M-am purtat uneori nedrept cu el, dar s-a dovedit prieten. La un moment dat, l-am suspectat chiar că el mă turna la Poliție, nu portarul casei unde locuiam, pe Rue Rollin 6.

Deținutul 2: Ești sucit ca un corn englezesc! Gândește-te logic: dacă te-ar fi turnat, de ce ar fi vrut după aia să te salveze?

Fondane: Părea să se înscrie în stilul lui contradictoriu. Mai întâi îl denunți pe evreu, conform venerației tale pentru fasciști, pentru legionari… Apoi intervin remușcările… Pe urmă te zbați să îl salvezi.

Deținutul 1: Pare mai curând în stilul tău decât al lui Cioran.

Fondane: Când Cioran și Lupasco au venit în lagăr la Drancy, aveau ordinul de eliberare. Obținuseră și o adresă de la Legația Română. M-au implorat să ies.

Deținutul 4: Legația Română??? Vezi că țara de unde vii nu te-a uitat? Deși ai fost de multe ori neobrăzat cu ea.

Fondane: Mai curând, ea a fost cu mine.

Deținutul 3: Eu nu-nțeleg o treabă simplă, negustorească: te lauzi în gura mare că ești evreul perfect. Dar evreii iubesc viața. Tu n-ai iubit-o niciodată.

Fondane: Am iubit-o și o iubesc încă, dar în felul meu.

Deținutul 3: Mai dă-te dracului cu zigzagurile tale, că mă scoți din țâțâni!

Deținutul 2: Tu nu ești nici pe departe evreul perfect.

Deținutul 4: Ești jidanul ideal. Ne-ai făcut și pe noi să te urâm.

Deținutul 1: Sunt fericit că de mâine n-o să-ți mai văd fața de creion ascuțit de prea multe ori!

Deținutul 2, Deținutul 3, Deținutul 4 (într-un glas): Subscriu!

Fondane: Subscriu! Și eu sunt fericit că n-o să-mi mai văd fața în oglindă. Și totuși, ce-ar fi mers o ultimă țigară… Orice condamnat la moarte are dreptul la ultima țigară.

Deținutul 1: Nu dorești și un masaj la tălpi?

Deținutul 4: Poate și o fetiță din Place Pigalle?

Deținutul 3: De-aș avea o sută de pachete de țigări, nu ți-aș da să tragi barem un fum!

De afară răzbat primele zgomote ale dimineții. Sunt pregătirile pentru transportul spre camerele de gazare. Motoarele camioanelor care îi vor duce pe condamnați în camerele de gazare se aud ambalându-se.

Nu mai este timp de discuții. Fiecare deținut se retrage în sine, pentru intimitatea ultimelor clipe de dinaintea marii călătorii. Deținutul 2 cântă ușor La Yiddische Mama.

Fondane (recită în șoaptă): „E fericit acel ce, ca Ulisse,

Își stăpânește forța cugetării…”

Atrasă de versuri, o umbră – purtând mustață, pelerină și cizme moi – apare de neunde în baraca ocupată de condamnații la gazare. Are în mână o mică trusă medicală. Se apropie de Fondane și îl îmbrățișează, rostind următoarele două versuri ale poeziei începute de acesta.

Umbra: „În cântecul molatic al pierzării

Stăpânitor, plutind peste abise.”

Ehehei, Beno, credeai că nu recunosc poezia Sirenele. Am învățat-o pe de rost, tocmai pentru că mi-ai închinat-o acum trei decenii. (cu mândrie) „D-lui dr. A. Steuerman”, așa ai scris sub titlu.

Fondane: Bădi Adolphe! Ce memorie ai! Era 3 octombrie 1914.

Umbra: Iar azi e 3 octombrie 1944.

Fondane: Nu ne-am mai văzut de un război mondial! (se îmbrățișează) Ce-ai mai slăbit! „Măi Vasile, măi Vasile/ Ce-ai slăbit atâtea kile?”

Bădi Adolphe: Acolo unde îmi fac veacul este obligatorie silueta! Văd că tu o ai deja.

Fondane: Cum ai reușit să intri aici? Ai mituit gardienii?

Bădi Adolphe: Am trecut pe lângă gardieni, ca o umbră ce sunt. Forța Poeziei, Beno… Chemarea ei m-a adus aici. Să știi că, pentru umbre, viața e foarte-foarte simplă. O să vezi… Da’ nu te las eu pe mâna lor. Te iau cu mine.

Fondane: Mă tem că nu pot. Am o grămadă de treabă azi. Acuși trebuie să plec cu băieții… (își bombează pieptul) Nu-i nimic, și alții au trecut prin asta. Trebuie să îndur totul cu neînfricare, ca pe o ultimă probă de ascetism.

Bădi Adolphe: Lasă-te în voia mea, dragul meu. Ți-am adus țigări. „Regale”.

Fondane (își aprinde febril una și soarbe din ea cu sete): Știam eu că bunul Dumnezeu nu-mi va refuza ultima țigară. În bunătatea lui, mi-a oferit un pachet întreg.

Fumează țigară de la țigară, în timp ce Bădi Adolphe îi vorbește în șoaptă, cu gesturi paterne. Răzbat către public cuvinte izolate, frânturi de frază, rareori câte o frază încheiată.

Bădi Adolphe: E mai bine… Crede-mă! Hitler… Îți face un bine. Ai vârsta mea, Beno… 45 de ani. Ohoho! Suficient. Uită-te la Zelea Codreanu. Tânăr pe vecie. Verde ca bradul. Nici reumatism, nici ateroscleroză. (își pregătește meticulos seringa) Crede-mă, e pentru guguștiuci bătrânețea. Umilitoare. Degradantă. Sunt aici ca să te salvez. Fumează, dragul tatei! Mai am un pachet.

Fondane își dezvelește brațul, fără a slăbi dintre buze țigara. Bădi Adolphe îl împunge cu acul seringii, în zona numărului tatuat.

Bădi Adolphe: Ce-avem noi aici?! Morfină, moarte fină! Drogul emigrației, tăticule. Pașaportul plin de vize care nu expiră. Niciodată! Tu și eu, împreună. Pentru totdeauna. Pentru eternitate.

Fondane: Lipsește Lina, ca să formăm din nou tridentul nostru invincibil.

Bădi Adolphe: La ea în baracă am fost acum două zile. Lina a ajuns deja acolo. Ne așteaptă cu masa pusă.

Fondane: În Raiul pentru fumători?

Bădi Adolphe (continuă să-i injecteze morfina): Alt Rai nici nu există. Toate sufletele fumează pe rupte. Cât cuprinzi cu vederea, volute azurii. Auzi cumva ceva apropiindu-se de tine?

Fondane: Daaa! Aud tălăngile vacilor din Herța.

Bădi Adolphe: E bine! Pe pășunile de acolo unde mergem pasc o grămadă de vaci de toate rasele… Poți să le paști, dacă vrei. Știu că vacile te inspiră. Te așteaptă și mașina ta de scris, Corona.

Fondane: Corona mea… Mi-am cumpărat-o în rate, la Paris, în 1930 (neliniștit de un gând) Bădi Adolphe, dar acolo unde mergem sunt legionari?

Bădi Adolphe (dă din mână pacifist): Sunt destui, dar foarte-foarte blânzi. Vacile îi mai confundă cu vițeii și le dau să sugă. Grozav le mai place laptele.

Fondane: Altă idee magnifică de poem!

Bădi Adolphe: E mai mare dragul să-i vezi cum se roagă cu orele. La drept vorbind, nu-nțeleg pentru ce se mai roagă, de vreme ce au ajuns unde și-au dorit.

Fondane: E un automatism, în mod sigur.

Bădi Adolphe: Doar la spectacolele de cabaret se mai animă.

Fondane: Nu mai spune, avem și cabaret acolo?

Bădi Adolphe: Poftim întrebare! Ne-am luptat puțin cu birocrația, dar până la urmă ni s-a aprobat un cabaret ca la Berlin.

Fondane: Locația nu-i prea cuminte pentru cabaret? Cabaretul trebuie să fie impertinent.

Bădi Adolphe: Cabaretul nostru îți ia piuitul. O să te convingi curând. A fost proiectul nostru, dar am primit finanțare astrală. Ce vrei, ne modernizăm și noi! Nu putem funcționa ca acum o mie de ani. Zilele trecute am primit artiști noi, din ce a exterminat mai nou Auschwitz-ul. Dansatoare, instrumentiști, soliști vocali…

Drogul își împlinește menirea de pașaport, purtându-l pe Fondane spre tărâmurile păcii veșnice. Cu chipul iluminat, își aprinde o nouă țigară. Simțind că e chiar cea din urmă, trage din ea cu tot sufletul. Cu fiecare fum tras în piept, trupul i se preface în scrum, ca și cum s-ar fuma pe sine. Ușor, fără durere; dimpotrivă, cu o rară voluptate nicotinică. Mai întâi îi ard picioarele, apoi trunchiul și brațele… La urmă mai rămân din el doar cele două degete care țin țigara, buzele care sorb fumul și ochii, tot mai dilatați.

Fondane (constatând cum corpul i se preface în scrum și fum de țigară): Sunt ultima mea țigară! Altă idee magistrală de poem!

Bădi Adolphe: O să scrii pe rupte acolo. O să ai toate condițiile.

Fondane: Ce-ai de gând să faci cu cenușa mea? (din tot corpul i-au mai rămas doar două degete ale mâinii stângi, în care ține țigara, buzele și ochii mari, albaștri) Pardon, cu scrumul meu.

Bădi Adolphe: Îl voi împărți în trei grămăjoare.

Fondane: Egale?

Bădi Adolphe: Ai văzut tu undeva egalitate pe pământ? Nu, dragul meu, grămăjoarele vor fi inegale. Pe prima o voi împrăștia în Sena, pe a doua în Dâmbovița, iar pe a treia…

Fondane (prinzând logica): …în Bahlui. (sunt ultimele lui cuvinte, gura îi dispare cu totul, rămân doar ochii, albaștri și enormi).

Bădi Adolphe: Da, în Bahlui. Râu lipsit de glorie, care străbate orașul Iași.

Fondane s-a terminat de autofumat. Din el a mai rămas doar o grămăjoară delicată de scrum. Bădi Adolphe adună meticulos cu palma scrumul într-o scrumieră, atent să nu se piardă vreun fir și îl strecoară în buzunarul pelerinei. Iese apoi din baracă și urcă în tramvai. Pe plăcuța acestuia scrie „Iași-București-Paris-Auschwitz și retur”.

Tramvaiul sună din clopot și pornește.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral