Spitale sau biserici? Aceasta-i întrebarea!

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 12-01-2016

Religie, credință, boală, accident, dezastru, medic, sănătate, vinovăție, responsabilitate, asumare, educație, ignoranță, revoltă, demnitate, doliu, compasiune, solidaritate, speranță. Sunt cuvinte simple, din vocabularul fundamental al fiecăruia dintre noi, poate vehiculate cu o frecvență mai mare acum, odată cu tragedia din clubul „Colectiv”, poate cu un impact redimensionat. Ce înseamnă de fapt fiecare dintre ele? Ce mecanisme psihologice se află în spatele lor?

Definițiile generale explică religia ca un sistem de credințe, dogme, practici sau ritualuri împărtășite de un grup de indivizi, oferindu-le membrilor săi un obiect de venerare, o anume conduită și un cadru de relaționare interpersonală. De-a lungul vremurilor, religia și știința s-au aflat mereu în poziție antagonică ori de reciprocitate, de scepticism sau concesie. Psihologii nu fac excepție când vine vorba să furnizeze diferite teorii asupra acestui ansamblu ideatic; unii au găsit cu ajutorul religiei explicarea unor tulburări psihice, alții o consideră parte integrantă din viața noastră.

Ateu declarat, Freud considera credințele religioase ca fiind mecanisme de apărare împotriva necunoscutului (dezastre, boli, moarte) pe care natura ni-l oferă: „iluzii, satisfaceri ale celor mai vechi, mai puternice și mai stăruitoare dorințe ale lumii”. Religia este o „cârjă psihologică”. În teoriile sale despre imaginea paternă, Freud explica sentimentele religioase prin analogia dintre relațiile tată-fii și Dumnezeu-om.

Aflat într-o relație contorsionată cu Freud, mai întâi discipol și apoi adversar, Jung a avut un răspuns pe cât de simplu, pe atât de controversat la întrebarea legată de credința în Dumnezeu: „Eu nu cred, eu știu”. Dumnezeul lui Jung nu este însă întruchiparea alaiului de ritualuri și cutume, ci un arhetip, o componentă ereditară ce modelează conștiința sau, altfel spus, reprezintă trăsăturile comportamentale înnăscute.

G.W. Allport, în consonanță cu teoria sa despre unicitatea personalității, considera că fenomenul religios se manifestă diferit la fiecare individ în parte: „La unii este fragmentar, superficial, chiar lipsit de valoare; la alții este profund și pătrunzător, înrădăcinat în întreaga ființă”. Astfel, distingea între maturitatea religioasă și imaturitatea religioasă, poli ai aceleiași dimensiuni. Ulterior, a dezvoltat această teorie prin prisma motivației individuale, identificând conceptele de orientare religioasă intrinsecă și orientare religioasă extrinsecă. Allport consemna că „persoanele cu o orientare religioasă intrinsecă găsesc în religie motivul principal. Alte nevoi, oricât de puternice ar fi, sunt privite mai puțin ca scopuri ultime și sunt, pe cât posibil, armonizate cu credințele și recomandările religioase. Îmbrățișând o credință religioasă, individul se străduiește să o internalizeze și să o urmeze deplin, ceea ce înseamnă că, sub acest aspect, el își trăiește religia”. „Valorile extrinseci sunt întotdeauna instrumentale și utilitariste. Persoanele cu o astfel de orientare pot găsi religia folositoare în diverse moduri (…). În termeni teologici, tipul extrinsec se îndreaptă spre Dumnezeu, dar fără a se abandona pe sine.”

Studii și cercetări de dată mai recentă demonstrează că religiozitatea și spiritualitatea au un aport semnificativ în adaptarea psihosocială și tratamentul bolnavilor, furnizând mecanisme de coping eficiente, atât pentru pacienți, cât și pentru familiile acestora. Credința în Dumnezeu, într-o viață de apoi, găsirea unei binecuvântări în propria viață și evaluarea experienței canceroase dintr-o perspectivă religioasă sunt mecanismele folosite de bolnavii de cancer atunci când vine vorba să facă față acestei maladii.

A. Kellehear a elaborat un model al nevoilor spirituale, care cuprinde nevoile morale (pacea și reconcilierea, analiza morală și socială, iertarea), la care se adaugă nevoile situaționale (scopul vieții, menirea și afirmarea, prezența socială, speranța) și nevoile religioase (iertarea divină, ritualurile, literatura și discuțiile religioase sau despre Dumnezeu, viața eternă etc.).

Majoritatea medicilor sunt de acord că este important să ofere atenție convingerilor religioase ale pacienților, să fie mai sensibili la acestea și să implice aceste convingeri în elaborarea planurilor de tratament.

Cu siguranță că este aproape imposibilă tratarea acestui subiect în mod exhaustiv, dar, chiar și de la acest nivel sumar, mă întreb: de ce tot activăm o falsă abordare maniheistă?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe