Declinul Occidentului – o perspectivă

Angelo Mitchievici Publicat la: 15-01-2016

Noua carte a lui Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul (Editura Humanitas, 2015), alcătuită dintr-o serie de eseuri articulate subtil, face parte, ca și Amurgul idolilor al lui Nietzsche sau Declinul Occidentului al lui Oswald Spengler, dintre cărțile despre apocalipsa culturii și civilizației europene sau, altfel spus, despre decadența ei. Autorul situează acest fapt pe planul deconectării de la tradițiile care au edificat spiritul european, tradiții cu care o mare parte dintre europenii „recenți” au încetat să mai dialogheze.

Conexiunea cu tradiția constituie ceea ce Patapievici numește „conversația neîntreruptă” în vederea căutării a „ceea ce este mai de preț”, ceea ce Alexandru Paleologu numea într-o carte esențială „lucrurile cu adevărat importante”, care-și află câteva mizanscene semnificative într-un emblematic decupaj canonic al literaturii europene. Definită ca „solilocviul unui suflet care dialoghează cu sine în mod real”, această interioritate dramatizată care-și inventează interlocutorul este reproiectată în următoarele eseuri la nivelul întregii culturi europene.

Care sunt „tradițiile” pe care le convoacă Patapievici? În mare, tradiția antichității greco-latine și cea a creștinismului, cu o parte dintre replierile și reconfigurările lor fertile cultural. Cu unul dintre avataruri, pe filiera studiilor lui I.P. Culianu, tradiția gnostică legată de reinvestirea unei facultăți intermediare, imaginația (phantasia), nu doar în accepția de elaborare a unor imagini fictive, cât de construire a unei imagini a realității, autorul vizează o discriminare esențială, potențial punct de inflexiune. Comparația pe care Miguel de Unamuno o face între Don Quijote și Ignațiu de Loyola, autorul Exercițiilor spirituale, configurează spațiul de discuție pentru buna comunicare între tradiții printr-o reevaluare corectă a realului în raport cu facultatea fanteziei. În opinia lui Patapievici, romanul lui Cervantes ilustrează o veritabilă criză a criteriului realității, simptom al unui incipient fenomen de decadență care depășește cadrul particular al Spaniei nevertebrate a lui Ortega y Gasset.

Un alt aspect dezbătut pe larg într-un volum anterior, Despre idei & blocaje, este cel al diminuării relevanței culturii generale care derivă din umanismul renascentist și înlocuirea acesteia fie cu o cultură a specializării, restrictivă, limitativă și înțeleasă ca pură tehnicitate, fie cu o cultură populară, amenajată pentru divertisment. Patapievici alege drept context al discuției promisiunea ratată a unei „Renașteri orientale” preconizată de Mircea Eliade, printre alții, și ocazionată de descoperirea culturilor orientale pe parcursul secolului al XIX-lea. Analiza acestui eșec explicat prin natura vehiculului lingvistic și a capacității unei culturi de a furniza un „model de maturitate sufletească”, avizat la nivelul unei culturi generale din care derivă culturile de strictă specializare, constituie un excelent preambul pentru identificarea acelor forțe coagulante cultural care dau conținuturile culturii europene. Decadența actualei societăți postmoderne (Patapievici consideră postmodernitatea o mutație toxică a modernității) care-și are debutul după cel de-al Doilea Război Mondial ar consta în această treptată evacuare și peiorativizare sub forma elitismului a culturii generale, identificată drept cultură a societății, și o „democratizare” a spațiului cultural prin performativul unei culturi accesibilizate și puternic ideologizate la confiniile cu divertismentul și popularul sau, cu alți termeni, multiculturalismul ca „ideologie a deprecierii culturii occidentale”. Autorul avertizează că dispariția culturii generale și a proiectului umanist al vechii Europe alimentate de tradiția antichității greco-latine recuperată de Renaștere constituie simptomul unui „declin” în termenii lui Spengler, al unei decadențe a civilizației occidentale, cu tot ceea ce reprezintă ea sub raportul valorilor. Un alt simptom al decadenței se regăsește în respingerea unei alte tradiții fondatoare de europenitate, tradiția creștină, fapt echivalent cu o anihilare nu doar în plan simbolic a unei bune părți din substanța identității europene.

Patapievici reconstruiește pe baza a trei argumente (testul onus probandi, argumentul constituțional și problema cristofobiei) legitimitatea revendicării tradiției creștine formatoare pentru spiritul european, analizând totodată reflexele mentalitare și resorturile ideologice recuperabile la nivelul generației ’68 (în Europa de Vest, nota bene) care configurează opoziția față de valorile cu care creștinismul infuzează cultura europeană. Aș remarca doar faptul că este necesară aici o disociere între Europa de Vest și Europa de Est, incluzând Mitteleuropa, acea Europă care a traversat experiența totalitarismului comunist, unde creștinismul a articulat o opoziție nonviolentă, tenace și latentă la ateismul agresiv al ideologiei bolșevice. Patapievici suprapune pe mari suprafețe modernitatea principiului care întemeiază o formă etatizată de nihilism, prin care Natura ca „sediu autonom al cauzelor secunde” se substituie cauzei prime, lui Dumnezeu, fenomen aflat în concordanță cu repudierea celeilalte mari tradiții culturale, umanismul. Într-o excelentă analiză, autorul identifică particularismul culturii și civilizației europene într-un permanent exercițiu de admirație prin aproprierea unui model cultural străin, înzestrat cu atributele excelenței și capacitatea de a integra și difuza cunoștințe pe toate palierele societății. Altfel spus, este vorba despre întemeierea ei culturală într-o formă de transcendență care pune în acord armonic „clasa valorilor de organizare” și „clasa valorilor de suspendare”. În distrugerea acestui echilibru dinamic constă declinul Occidentului, în bulversarea acestui metabolism bazat pe simbioza a două mari tradiții, cea a antichității greco-latine și cea creștină, reinvestite în practicile culturale care au creionat profilul indelebil al spiritului european, filtrat în această minunată carte printr-o lumină crepusculară.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe