Ospitalitatea ostilă

Elvira Groza Publicat la: 15-01-2016

Lumea pe care o locuim, în virtutea dreptului la egală posesie a suprafeței Pământului, se transformă într-un spațiu al conflictelor împotriva diferenței, care, în fond, sunt conflicte împotriva umanității. Este prea târziu pentru contemplație sau pentru proiecția unei păci eterne (kantiană sau marxistă), filosofia este tacit solicitată să dezvăluie calea prin care politica internațională poate crea o comunitate pacifistă. În contextul actual, unica soluție rămasă este ospitalitatea, primirea celuilalt care survine nu ca un străin, ci ca o emblemă a alterității care trebuie întâmpinată. Încercarea filosofiei este aceea de a ne arăta că ospitalitatea se dă și ca decret de lege, și ca datorie morală, și ca dar necondiționat tocmai prin contaminarea dintre condiționat și necondiționat. Altfel, separarea ospitalității condiționate, formalizată juridic sau moral, de ospitalitatea necondiționată, care este evenimentul unui dar radical, ne va duce în capcana (în care cade sfera dreptului) de a transforma ospitalitatea în lege, negând-o implicit ca obligație morală, de a o confisca la nivel de datorie morală (discursurile cosmopolite), blocând survenirea ei ca dar… Astăzi, ospitalitatea se dă ca ostilitate.

În condițiile alterării ospitalității, ne poate întâmpina filosofia cu clarificări, astfel încât să reconsiderăm orizontul legislativ și moral în care ospitalitatea devine toleranță, hostipitality (Derrida) și ostilitate? Există presupoziții filosofice care să fie recuperate pentru a afla cum se poate rezolva tensiunea dintre suveranitate și ospitalitate în legislația organismelor suprastatale? Cum poate fi eliberată legislația europeană a primirii străinilor de politicile naționaliste privind acordarea cetățeniei? Este posibilă o comunitate constituită dincolo de marile proiecte politice care să practice ospitalitatea autentică în forma „orașelor de refugiu”?

Primul pas ar fi acela de a face vizibile antinomiile care se nasc din formularea legii naturale a ospitalității: dreptul unui străin de a nu fi tratat cu ostilitate la sosirea pe un alt teritoriu, în condițiile în care nu infirmă suveranitatea gazdei (Kant, Spre pacea eternă). Iată și prima antinomie: dacă ospitalitatea este necondiționată, gazda își pierde suveranitatea; dacă oaspetele este condiționat, dispare ospitalitatea. J. Derrida mută dezbaterea la nivel hermeneutic: termenul din formularea originară kantiană folosit pentru gazdă, Wirtschaft, are în componența sa termenul Wirt, adică economie, pe care Derrida o interpretează în relație cu oikonomia: lege nescrisă a casei ca topos originant și primar al gazdei. Această oikonomia pretinde ca oaspetele să fie integrat ca element al unei structuri primordiale, fără însă ca el să se simtă ca acasă. A doua antinomie: situația oaspetelui este una paradoxală: nevoit să devină un element constitutiv al unei structuri care îi rămâne fundamental străină, el este obligat să își amintească în mod constant de străinătatea lui. Străinul, imigrant sau refugiat, are ca trăsătură radicală alteritatea; străinul vine dintr-o altă lume, incapabilă să-i ofere adăpost ori azil. El poate fi doar un străin radical și, în același timp, un altul radical. Diferența dintre el și gazdă este mai curând o diferanță, așteptarea unei primiri care să îi amelioreze înstrăinarea, oricum ireversibilă. Formulările din legislația europeană referitoare la primirea străinilor sunt negative și presupun tacit protecția statului de invadatori, deși pătrunderea străinului nu subminează autoritatea statului-gazdă, ci vine să o confirme. În absența unui oaspete care trebuie primit, gazda își pierde autoritatea și se înscrie într-o așteptare nedefinită. Să nu uităm că străinul este un chip, o față care aduce cu sine posibilitatea unei deschideri spre transcendent; prin extindere, statul își conturează profilul și individualitatea tocmai prin primirea străinului ca pe un altul radical.

Aceste antinomii ne arată că este necesară o reconsiderare a ospitalității formale și condiționate, așa cum este practicată în legislația și deciziile politicii actuale, pentru a se crea punți înspre ospitalitate ca dar necondiționat. Primul semn al acestei contaminări ar fi o formulare în sens pozitiv a legislației ce reglementează ospitalitatea. Aici, în acest punct al reconstrucției ospitalității, intervin deontologia kantiană și deconstrucția derrideană. Din perspectiva eticii kantiene, primirea străinului trebuie să fie determinată doar de rațiunea practică, actul primirii în sine își pierde valoarea morală dacă vine din obligație. Străinul devine un pion aflat sub incidența unei legi, primit în dezacord cu ospitalitatea, în loc să-i fie dăruită primirea din voință autonomă.

La un nivel mai radical, ieșirea din antinomie ar fi o deconstrucție atât a statutului de gazdă, cât și a celui de oaspete pornind de la fundamentul egalității. Deconstrucția survine însă ca o ieșire-capcană: periclitarea autorității statale aduce implicit ideea unei comunități internaționale în care dispare diferența ca identitate, dar și umanitatea. Singura soluție este transgresarea granițelor fără eradicarea statului-națiune, transformarea graniței într-o non-graniță, o khora aporetică în care primirea străinului nu e doar un act formal și legal, ci și un dar. Această ospitalitate aporetică pe care o instituie Derrida trimite, pe de o parte, spre instituirea unei comunități fără comuniune (J.L. Nancy), în care nu există gazde sau oaspeți, ci toți suntem străini unui sens care ne-a scăpat și care trebuie restaurat. Ospitalitatea ar deveni un proces reflexiv, la limita obligației și a dreptului, în care fiecare s-ar primi pe sine în aceeași măsură în care ar întâmpina alteritatea celuilalt. Pe de altă parte, ospitalitatea aporetică ne aduce înspre crearea unei punți între ospitalitatea formalizată juridic și moral și ospitalitatea aformală care survine ca dar. Darul ospitalității oferit străinului prin lege și datorie morală. Fără ostilitate.

În încheiere, e firesc să ne preocupe felul în care suferă refugiații sau modalitățile prin care ajung ilegal în țară, dar este mult mai importantă înrudirea noastră violentă cu aceștia – suntem la fel de străini într-o lume străină sensului. Să sperăm la o ospitalitate aporetică, la o comunitate fără comuniune, în care refugiații tratați ostil (poate chiar în momentul scrierii acestei lucrări) ar fi primiți ca niște străini absoluți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe