Întâlnire cu Emil Brumaru (1)

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 15-01-2016

În 2014 am inițiat un program intitulat „Literatura de azi la Librăria Bizantină”, menit să le ofere scriitorilor români vizibilitatea și expunerea publică pe care le merită și pe care le-o datorăm, pentru că fără ei și fără opera lor literatura noastră ar fi o sintagmă lipsită de conținut. Programul s-a desfășurat lunar, iar evenimentele au inclus un dialog cu fiecare invitat, o lectură publică, o sesiune de Q & A și una de autografe. Invitatul primei ediții, cea din luna mai, a fost Emil Brumaru, iar începând cu acest număr al revistei de cultură contemporană Timpul voi reproduce discuția pe care am avut-o cu acest „volubil al simțurilor, pentru care întreg universul apare erotizat”, cum îl caracteriza Nicolae Manolescu.

 

– E opt fără un sfert… În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră numeroasă și caldă din această seară, care este una specială pentru noi. Ne-am gândit că cel mai bun început pentru programul „Literatura de azi la Librăria Bizantină”, cel mai frumos, cel mai adevărat și cel mai intens, care să ne ridice ștacheta din prima și care să ne oblige s-o ținem acolo sus este să-l invităm pe poetul Emil Brumaru. Ați venit de la Iași ieri, nu-i așa?

– Da, ieri dimineață.

– Emil Brumaru a mers la Adevărul live, pentru lansările de la Bookfest, i-a căzut telefonul mobil într-un pahar cu apă și, cum ar spune un vers de-al său, telefonul „s-a paradit”. Prin urmare, nu mai răspunde la telefoanele admiratoarelor și ar trebui să profitați de această ocazie unică. A făcut efortul de a veni aici, la Librăria Bizantină, într-un cadru în care scriitorii români, cu toate iconoclasmele și rebeliunile lor artistice, se vor putea manifesta în deplină libertate, un cadru în care personalitatea autentică a scriitorului se poate manifesta fără nici o constrângere formală.

– Mie-mi vine să râd, pentru că oricum nu aș fi fost constrâns de cadrul ăsta.

– Veți avea surpriza să descoperiți că Emil Brumaru vorbește mult mai decent decât scrie, și asta trebuie să facă un scriitor…

– …Un semnal mascat, să nu pronunț cuvântul!

– Scriitorii nu trebuie să fie decenți în scris și cu măscări în viața reală, ci, dacă se poate, invers.. La Bookfest, Emil Brumaru a prezentat cartea de debut a unei colege de critică și istorie literară, Luminița Corneanu, care a debutat editorial scriind despre un alt mare poet, bun prieten cu Emil Brumaru, și anume Leonid Dimov. Îl întreb pe Emil Brumaru cum s-a întâlnit cu Dimov, cum l-a descoperit ca mare poet și cum l-a descoperit Dimov pe Brumaru. Fiind unul dintre primii comentatori ai poeziilor lui Emil Brumaru, foarte neobișnuite pentru anii ’70, Leonid Dimov a văzut încă de atunci în Emil Brumaru un poet foarte important. Cum s-a produs, domnule Brumaru, această întâlnire?

– Eram medic la țară, la Dolhasca, unde am stat 12 ani și apoi am fugit, literalmente. La un moment dat, a apărut un interviu de-al meu… Eram abonat la toate revistele literare. Fiecare județ avea câte o revistă, deci vă dați seama ce era pe capul poștașului. De fapt, mă duceam la poștă și mi le luam eu. Mă îndrăgostisem de Gabriela Melinescu, care făcea o rubrică ce se chema „Prostologhicon”, în care dădea citate din diferite reviste care mi se păreau total absurde, de tot hazul, însă unul involuntar. Și atunci mi-am spus: „Hai, măi, să colaborez și eu la «Prostologhiconul» tău!”. Măcar cu atât să mă aleg din amorul meu pentru dânsa.

– Gabriela Melinescu, știți foarte bine, a fost iubita unui alt mare poet.

– Era iubita lui Nichita, pe care l-am cunoscut în felul ăsta, o să vă povestesc și cum. Când îmi scria dânsa, băga și el câte o scrisorică, ca să arate că „dom’le, eu sunt proprietarul acestei femei”. Nu vă minunați prea tare, am și dormit la Nichita într-o noapte când el lipsea. A fost interesant. Gabriela Melinescu mi-a spus: „Dom’le , ne sculăm la ora 6”, pentru că eu am dormit pe patul lui Nichita, „și, dacă vine și te vede că dormi în patul lui, te ia la bătaie, că s-a mai întâmplat odată așa”. Aproape că nu am dormit toată noaptea. Când a venit Nichita, s-a uitat la noi și ne-a spus: „Bă, voi…?”. Noi: „Nuuu, nuuu…!”. Gabriela s-a dus la serviciu, iar el a început să bea cu un băiat cu care venise, un poet pe nume Drăgănoiu.

– Cum să plece Gabriela Melinescu la serviciu, iar Nichita Stănescu și Emil Brumaru să rămână în apartament?!

– S-a răzbunat pe mine. Nichita și Drăgănoiu, care băuseră toată noaptea, vorbeau între ei și nu-mi dădeau nici o importanță. Mi-am făcut bagajul și am șters-o. Am plecat fără să-l salut sau să-i spun altceva. În 1966 a apărut un supliment al revistei Ramuri, condusă de Miron Radu Paraschivescu și scoasă la Craiova, un supliment care cred că era de patru pagini.

Povestea vorbii, nu?

– Da, Povestea vorbii, nu „vorbei”, adică așa cum era la Anton Pann. Acolo am citit un text de-al lui Dimov, pe prima pagină. Am rămas pur și simplu stupefiat. Era povestea lui Claus și a…

– …A spălătoresei.

– Da, asta era. Am urmărit-o, bineînțeles. A apărut numai nouă luni, după care a fost desființată, pentru că nu le-a convenit. Au spus că sunt niște atitudini netovărășești față de femei, că se vorbește despre ele ca despre niște bomboane, ciocolate, chestii dintr-astea.

– Mi se pare că și Norman Manea a debutat acolo.

– Da, și Norman Manea, și Radu Petrescu. Îmi pare foarte rău că nu am debutat la Povestea vorbii. I-am trimis lui Miron Radu Paraschivescu prima carte și, culmea, am primit un răspuns, o carte poștală… Mi-a scris așa: „Sunteți ultimul mare poet european”. I-am spus lui Ilie Constantin, care a fost descoperit de Miron Radu Paraschivescu, iar acesta mi-a zis: „Cum, mă, tu ești marele poet, ultimul mare poet european? Eu, care am debutat…”

– Erați ultimul pentru că ați debutat după el…

– Da. Încă am acea carte poștală.

– Trebuie precizat că Ilie Constantin, ca și Nichita Stănescu și Cezar Baltag, au debutat editorial mai devreme, odată cu primul val al generației ’60, în timp ce Emil Brumaru era ultimul mare poet pentru că venise după ei.

– Da, în ’70.

– Debutând mai târziu, nu ați fost obligat la acele concesii făcute idealismului socialist.

– Stai puțin, nu o lua așa. N-am vrut să le fac! Asta m-a-ncântat pe mine și mi-a dat curaj. Pur și simplu eram depășit de faptul că scriitori foarte buni, cum au fost Cezar Baltag sau Nichita Stănescu, chiar în primele cărți, aveau poezii despre partid, despre construcția socialismului… Ana Blandiana – puritatea întruchipată, nu? – a debutat cu o carte dintr-astea… Toți au avut cărți de felul acesta. Le-am și reproșat personal, mai ales lui Nichita.

Comuna de aur

– E titlul primei cărți a lui Baltag. Despre schele, despre chestii dintr-astea care erau cumva obligatorii, dar trebuia să faci compromisuri și-ți apărea cartea. Or, eu am spus de la început: „Dom’le, nu fac acest compromis!”. Și am mers pe chestia asta, considerând că poezia este în primul rând reală, în poezie nu trebuie să minți. Adică poți să minți o femeie, să spunem, te minte și ea, suntem chit, nici o problemă. Ea chiar te minte mai mult, așa că are întotdeauna un scor mai mare, e câștigătoare. Dar poezia nu o vedeam decât ca pe esența sincerității. Chiar am scris în adolescență o poezie, pe care am publicat-o mult mai târziu, care se termina cam așa: „sinceritate: unde se termină zborul rotund pe care ți-l aud?”. Deci era unul dintre punctele centrale ale poeziei pe care aș fi vrut s-o scriu. Sinceritatea totală, de la asta am ajuns în extrema cealaltă…

– Sinceritatea artistică și cea ideologică, pe care pretindeau că le au Cezar Baltag și Ana Blandiana, care spuneau că ei cred fierbinte în partid…

– Nu cred că Ana Blandiana a spus vreodată că ea crede fierbinte în partid. Dar Nichita da. Nichita mă enerva. L-am văzut și la televizor: îi invita pe toți poeții să se ducă în fabrici și să vadă cum se muncește. Și chiar mi-a sărit capsa.

– Asta mai târziu, înainte să moară.

– Mai târziu, da. Nichita era considerat cel mai mare poet. Mai erau niște poeți mari, Leonid Dimov sau Mircea Ivănescu, dar faptul că spunea treburile astea și la televizor… Dădea un soi de ordin, un soi de acoperire cadrelor care se ocupau de poeți. Aceștia spuneau: „Dom’le, dacă Nichita Stănescu a spus treaba asta, ar fi aproape obligatoriu s-o facem toți!”.

– Le oferea un instrument de presiune forurilor.

– Da, și legitima niște chestii pe care nici ei nu le făceau. Să nu credeți că Nichita umbla prin fabrici, de exemplu, prin Fabrica de Rulmenți de la Bârlad, nu voia să știe cum se fac rulmenții…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe