Scrisoarea I: Cartea de pe noptieră. Nostalgii de toamnă

Roxana Patraș Publicat la: 15-01-2016

Draga mea Camelia,

După ultima noastră conversație, m-am tot gândit cum să-mi fac și să-ți fac timp pentru a revedea împreună Nostalgia lui Tarkovsky. Soluția ar fi fost să îndepărtăm toate determinările mundane (copiii la bunici, iar soții la vânătoare de zeițe) și, oprindu-ne din gesticulația accelerată și de multe ori distributivă a vieții domestice, să putem consacra două-trei ore unei activități de-un aproximativ eleatism. Deși nu presupune cine știe ce insurgență față de programul nostru zilnic, scenografia descrisă aici îmi pare și acum o nebunie din rândul celor comise în prima tinerețe. Mi se pare că, pentru a reuși, trebuie să provoc un fel de aliniere a planetelor, un fel de cataclism. E cu atât mai straniu, mai ales că noi două ne întâlnim atât de des, și în industriozitatea victoriilor zilnice, și în marile înfrângeri ale nedesăvârșirii proiectelor! Și totuși, mi-a fost de-ajuns o dimineață ploioasă, cu pas greoi, filmată pe mut, să înțeleg că situația imaginată aici nu va fi posibilă. Numai camera poate surprinde dubla posturalitate a nostalgiei, condiția sa obiectivă; în rest, fiecare dintre noi e limitat la experiența de a fi ori blazatul Andrei, ori vizionarul Domenico, dar niciodată și unul, și celălalt în același timp.

A trebuit deci să-ți scriu o scrisoare. Știind bine cât poți fi de leală, te conjur de la bun început să nu îmi răspunzi… Când vei citi, păstrează-ți șarmul de a părea că te gândești la altceva. Și dacă îmi asum aici și acum tăcerea destinatarului, să știi că asta nu vrea să marcheze vreo poetică a „sacrificiului”. Vezi bine că fac prea mare caz de termenul ăsta, ca și cum am fi deja, fără să fi intrat vreodată, în formula tarkovskiană.

Dar adevărul e că îți fac un dar otrăvit. Punându-te în postura de destinatar, te oblig să-mi parcurgi textul ca titular al său și deci ca unic cititor, purtând vinovăția tuturor lecturilor „pierdute” prin falsificare, indiferență, ignoranță, grabă, fragmentarism sau pur și simplu refuz. Cu siguranță vor fi fiind și alții care, în numele libertății de a citi orice și oriunde, vor dori să afle de ce ar fi relevant că o anume Roxana încalcă protocolul intimității, adresându-i o epistolă Cameliei, care altădată se numea Ligia. De ce ar fi relevant să mai „comiți” scrisori sub rosa, dozate farmaceutic, când ne stau la dispoziție toate aceste canale ale sincerității brute, toate aceste surse de informație de la care înveți aproape totul, cu excepția înțelepciunii de a tăcea și de a nu fi spontan? De ce ar fi relevant să îmi pun speranța în tine și numai în tine, mărturisindu-ți cu patos că ai rămas ultimul cititor de pe planeta asta, ultimul cunoscător al căii către încet-rotitoarea galaxie Gutenberg? De ce să refaci tu traseul către un gen desuet cum e epistolarul și către un suport material obsolet cum e cartea, această inimă îmbătrânită a culturii materiale? Ferește-te de această singularizare și nu te bucura! Sămânța asta își va înfige rădăcinile în tine și-și va întoarce roadele către mine. Tot mie îmi dăruiesc de fapt lectura ta.

Desigur, nu fac aici o teorie a receptării, cum nu fac nici un fel de teorie, însă tare m-aș bucura ca teoreticienii (literari și nu numai) să se apuce de scris scrisori. Crede-mă pe cuvânt, nimic nu se compară cu plăcerea de a nu scrie o carte, cu plăcerea de a nu gândi o paradigmă până la capăt. Așadar, draga mea Camelia, află că nu te-am ales ca destinatar al acestor rânduri pentru inteligența bine calibrată sau pentru sensibilitatea de seismograf cu care înregistrezi cele mai fine nuanțe ale realității. Catifelarea eufonică a numelui tău e rațiunea primă, întemeierea ontologică (dacă vrei) a scrisorii de față. În dimineața aceasta ploioasă, el s-a alăturat – exact ca timbrul pe scrisoare – unei constelații nostalgice, pe care, din pricina naturii sale diafane, am tot evitat să o verbalizez: Gainsborough, Disraeli, Waugh. Îmi place să cred că acest trigon s-a format întâmplător, însă sunt perfect conștientă că numele din spatele numelor, precum și chipurile din spatele chipurilor au apărut printr-o conversie a interesului cognitiv, mercenar într-unul pur emoțional.

Lucrurile s-au petrecut astfel. Mă aflam într-o galerie și, căutându-i pe artiștii prerafaeliți, l-am găsit pe pictorul aristocrației vechiului regim, un portretist de mare finețe, cu intuiția frunților înalte și a privirilor îndreptate discret într-o parte, ferite deci de curiozitatea devoratoare a privitorului. Îmi aduc aminte că m-a surprins rafinamentul posturilor din William Hallett și soția sa. Plimbarea de dimineață, tablou unde se suprapun două anotimpuri ale iubirii, fiind început înainte de mariajul „modelelor” în iulie 1785 și desăvârșit abia în toamnă. Tot aici trebuie să adaug experiența unor rătăciri și confuzii: căutam Bloomsbury Square, adică locuința lui Lytton Strachey, dar am ajuns pe Theobalds Road, unde am dat peste plăcuța ruginie care marca locul nașterii omului de stat Benjamin Disraeli, orator neîntrecut și romancier crepuscular ce a tematizat, încă din Coningsby, ideea spiritualizării vechilor „corpuri” aristocratice. Pe Disraeli l-am adus cu mine la Iași, însă am aflat că altcineva îl citea aici, aproape simultan cu apariția cărților sale, adică exact în secolul al XIX-lea. Să-ți mai spun cum am pus pe lista de așteptare lectura romanului Marius the Epicurean: His Sensations and Ideas al lui Walter Pater și m-am ales cu povestea ultimului Tony (Tony Last) din A Handful of Dust? Ar fi poate prea mult. E drept că și Toni – nu Last, ci Patraș, dar nu și ultimul Patraș, din fericire – a contribuit la întărirea acestor legături chimice, după ce mi-a lăsat pe noptieră, alături de bijuterii și alte nimicuri, numai acele cărți care au încăput în flacoane mici: Rivalii și Școala bârfelilor a lui Sheridan, Declin și prăbușire a lui Evelyn Waugh și Gainsborough a lui Giuseppe Gatt. Desprinsă ea însăși dintr-o reverie, această configurație bibliografică era de fapt un gest de răscumpărare: mi se oferea monografia lui Gatt în schimbul unui album costisitor pe care nu l-am cumpărat în timpul și la locul potrivit.

Încep de departe, ca în orice exercițiu de nostalgie… Școlită în spiritul îndoielii, te vei întreba probabil dacă e bine cum am formulat. Dacă nostalgia poate fi „exersată”, antrenată ca și memoria, apoi transformată într-o practică perfect conștientă. Nu cumva rămâne ea mai curând o stare surprinzătoare, o patologie indeterminată a soldaților mercenari, aflați departe de casă (prin extensie, a tuturor imigranților), așa cum era definită de la bun început? Tu însăți mi-ai pus în brațe sfera lunecoasă a acestui cuvânt, nebănuind probabil că voi începe s-o învârt și s-o învârt, căutându-i fisura.

Trebuie să-ți mulțumesc pentru că, între timp, am aflat foarte multe: că poate fi definită dual, ca emoție restauratoare sau reflexivă; că poate fi înțeleasă și trinitar, fiind simplă, reflexivă sau interpretantă; că întărește simțul continuității identității; că poate fi o congregație a vechilor versiuni ale sinelui; că poate forma și distruge comunități; că privește spre trecut ca spre un set de resurse ale viitorului; că apare în societățile de tranziție sau în epocile de criză; că poate fi o „figură” fondatoare a antropologiei, etnologiei și chiar a ecologiei; că presupune o extremă concentrație neuronală asupra corpului material, pe scurt, un moment când mintea se întoarce pe deplin asupra trupului și nu-și mai poate reprezenta nimic altceva decât propria corporalitate; că se leagă de melancolie și ironie, dar și de multe altele care ar lungi această listă până la hotarele Lumii, până la înălțimea Absolutului sau până la profunzimea deconcertantă a Originilor.

Nimic din ce am citit nu m-a lămurit dacă nostalgia poate fi stăpânită, pornită și oprită, accelerată și încetinită după pofta nostalgicului. După toate lecturile astea, mi-o imaginez ca pe un fel de forță exterminatoare, care te domină, te subjugă și apoi te face praf. Dacă m-ai provoca să risc o analogie, aș apropia-o imediat de voința schopenhaueriană. La rândul său, nostalgicul (sau, mai peiorativ, „nostalgistul”) are un comportament foarte particular. Se pare că e un ins înzestrat cu o docilitate patologică, dispus să se retragă din lume pentru a-și îngriji în secret propria infirmitate și durere, i.e. nostosalgos. Bineînțeles că toate astea nu sunt întotdeauna adevărate.

Dincolo de distincții subtile și mai puțin subtile, aș vrea să ne întoarcem la definițiile medicale ale acestui termen care l-a făcut celebru, încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, pe olandezul Johannes Hofer. Încerc să traduc un pasaj direct de la sursă: mercenarii, adică soldații plătiți să se sacrifice pentru diverse cauze străine inimii lor, experimentează durerea ca pe un „cvasiextaz continuu al minții, […] imaginea pământului natal se imprimă în centrul creierului și potențează fluxul spiritelor animale […], mintea nu e capabilă să figureze nimic în afara [propriei] cărni și se întoarce asupra corpului prin imaginație și observă [numai] imaginea obiectului fizic”. Chiar dacă s-a observat că poate fi „colectivă” – în sensul în care și memoria poate fi „colectivă”, prin opoziție cu memoria individuală sau personală –, nu cred să fi întâlnit nicăieri sugestia contagiunii sau a potențialului narcotic al nostalgiei. Ea poate fi contagioasă ca orice boală virală și poate exalta simțurile ca orice drog. Prin urmare, creează rețele simbolice și comunități de suferință sau de dependență. Însă atât rețelele de obiecte ale nostalgiei, cât și comunitățile de nostalgici par niște compuși chimici destul de instabili. Într-adevăr, e suficientă explicitarea nostalgiei, pentru ca starea în sine să se trivializeze. Cu asta nu-ți spun o noutate. Dar aici nu e vorba numai despre o coborâre a inefabilului la condiția retorică, ci despre distrugerea unor rețele de reprezentări formate după modelul descris mai sus (Gainsborough, Disraeli, Waugh) și despre distrugerea potențialului narcotic și maladiv al nostalgiei în exacerbarea efectului de real. Pe scurt, informațiile și împrejurările lor biografice au fost mereu acolo, însă configurarea lor cristalografică a întărit sentimentul realității acestei zile ploioase și sentimentul realității persoanei tale.

Mă opresc. Am distrus deja prea multe idei și m-am îmbrăcat în prea multe cuvinte. Și-apoi, sunt eu o nostalgică sau ești tu o nostalgică, de au ajuns să ne intereseze asemenea lucruri? Ei bine, din păcate, cred că suntem. Dar nu pentru că ne putem ancora ușor în locuri și timpuri ale nostalgiei și nu pentru că suntem extrem de sensibile la potențialul narcotic sau viral al situațiilor nostalgice. Am devenit așa din pricina condiției critice, a înseși situației noastre de „mercenari” plătiți să se sacrifice pentru cauze străine inimii lor. Cineva îți dă mereu ceva de gândit sau de făcut, ceva care, oricât de interesant ar fi, nu-ți aparține. Spune-mi, te rog, de cât timp n-ai mai gândit gândurile tale? Te conjur să nu-mi răspunzi. Dar, dacă totuși o vei face, promit să am și eu șarmul de a părea că mă gândesc la altceva.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe