Detașarea culturală

Teodora Manea Publicat la: 15-01-2016

Este greu de spus ce anume în noi este cultura noastră. Limba, felul specific de a interacționa cu persoanele mai apropiate sau mai îndepărtate, modul în care vedem sau înțelegem rolul instituțiilor, drepturile și datoriile noastre sociale, imaginea corpului, a limitelor și a granițelor noastre, felul în care mâncăm, bem, ne îmbrăcăm, ne iubim sau ne creștem copiii – totul intră sub umbrela largă a culturii.

Dar cum se face că la un moment dat toate aceste date culturale creează un adânc disconfort și ne provoacă dorința de a le rupe, cel puțin parțial? Unde ajunge să ne doară propria cultură și de ce? Desigur, răspunsul trebuie căutat în zona identității noastre, în obsesiva întrebare: „Cine sunt eu?”. Dramatismul acestei interogații produce alienarea de tot ceea ce este familiar – limbă, tradiții, obiceiuri – și altoirea într-un spațiu străin, autoexilarea migratoare. Așa cum nu poți vedea cum arată o casă dacă nu ai ieșit niciodată din ea, tot așa nu-ți poți vedea tarele culturale decât după ce te lași în voia altei culturi. Exercițiul desprinderii este unul dureros. Părți pe care le poți considera constitutive vor fi tăiate sau revizuite radical. Nimeni nu crede despre sine că este un om rău, intolerant sau limitat. Și nimeni nu vrea să accepte acest lucru când, prin contrast cu alți oameni, adevărul despre sine începe să devină evident. Când am plecat din România pentru prima dată, aveam o anumită părere despre țigani și un sac plin cu bancuri despre evrei. Curând, mi-am dat seama că până și naivitatea unei glume poate transmite un mesaj sau poate mărturisi un gen de intoleranță și prejudecăți. Glumele nu pot cădea în afara moralei.

Este foarte greu să accepți despre tine însuți că ești intolerant. Așa cum spunea Kant, toți avem în noi un tribunal interior. Pentru toate faptele noastre încercăm să ne justificăm mai întâi în fața acestuia, iar noi suntem cei mai abili avocați ai noștri. Mereu încercăm să ne justificăm deciziile și acțiunile, ca să putem pune capul pe pernă împăcați că suntem oameni buni. Și, chiar dacă cineva din afară ne atacă, avocatul nostru interior nu va face altceva decât să muncească și mai mult ca să ne dovedească nevinovăția. La sfârșit, chiar ajungem să credem că suntem perfecți. Cum putem evita această capcană a autosuficienței morale și intelectuale? Am scris undeva că pătura intelectului mai trebuie din când în când scuturată de purici. Marea scuturare o produc de obicei lecturile, întâlnirea cu oameni deosebiți sau trăirea unor evenimente emoționale care pot distruge stereotipurile de gândire.

În mod similar, trăirea în altă cultură este ca o îmbăiere constantă în zeama critică a altui mod de gândire. Mulți vor vedea aici pericolul asimilării culturale. Poate că persoanele care se simt confortabil în impersonalitate, cele care fac lucruri doar pentru că așa se fac lucrurile, această categorie de persoane se va lăsa asimilată. Pentru cei cărora identitatea culturală le ține loc de identitate personală, ideologiile naționale (de unde ne tragem și care sunt caracteristicile naționale) și naționaliste (despre superioritatea unei nații) vor constitui cel mai sigur mod de luptă împotriva asimilării culturale. Din păcate, ei vor reprezenta mulțimile cele mai susceptibile să nască monștri. Figurile sinistre ale terorismului prezent crescute în culturile vestice și-au asumat o identitate culturală (mai ales religioasă) particulară, care le justifică diferența și acțiunile. Ceea ce au în comun aceste figuri este credința absolută în idei generale (ideologii, religii), imposibilitatea detașării sau a redefinirii. Gândirea postmodernă a denunțat marile narațiuni, prezente, din păcate, mai ales în discursurile metafizico-religioase. Marile idei în numele cărora orice sacrificiu este acceptabil. Desigur, nu putem trăi fără idei sau valori, fără principii generale sau sisteme morale în care încercăm să ne definim ca persoane. Și atunci, cum putem testa dacă nu cumva am căzut într-o plasă ideologică? Este greu de spus, dar valoarea absolută a persoanei umane este poate cel mai bun test. Teoriile noastre morale sunt acceptabile dacă ne pot permite oricând să ne identificăm cu cei aflați în situații vulnerabile și să acționăm astfel încât să putem schimba locurile în orice moment, fără să fim afectați negativ de propriile acțiuni.

Parisul însângerat readuce spectrul terorii în Europa. Problema identității culturale devine o problemă militară, o fantomă a războiului. Parisul atacat este încă în convalescența sa axiologică: Libertate, Egalitate, Fraternitate! Frica înrobește, fraternitatea se rupe prin suspiciune, iar egalitatea dispare dacă încercăm să ne izolăm de ceilalți, să alterizăm și să-i excludem. Cu toate acestea, lumea contemporană este una a migrației, a interacțiunilor culturale intense și productive. Limbi, culturi și tradiții pot construi împreună. Spectrul distrugerii nu poate fi lăsat să semene ură, rasism și intoleranță.

Ca învățător, cred mereu că educația este singurul răspuns. Dar cum putem învăța să ne iubim aproapele? Sau poate că această întrebare nu-i atât de bună, pentru că, definind ce este aproapele, îi putem distanța și demoniza pe ceilalți. Cum putem învăța să iubim? Poate începutul ar fi în căutarea punctelor comune și ignorarea diferenței. Pentru a putea supraviețui în altă cultură trebuie să înveți să iubești. Atmosfera inefabilă a ceea ce numim acasă nu poate fi generată fără iubire. Dealurile verzi, pământul roșu, deschiderea mării, coama împădurită a unui deal la orizont, turnul unei biserici, o statuie devin mărci ale familiarului, repere ale unei noi existențe. Ele compun o nouă atmosferă și se leagă într-un mod inedit de memorie și de activitatea cotidiană. Resemnificarea lor este procesul prin care, de fapt, noi le integrăm în viața noastră. Ca exemplu, dealurile verzi ale Devonului îmi amintesc de Transilvania vacanțelor de vară, Atlanticul substituie Marea Neagră, râul Exe îmi amintește de curgerea Dunării. Desigur că sunt diferențe, dar, încercând să-mi amintesc ce anume am iubit în aceste locuri, constat că diferențele dispar. Aerul sărat, țărmul cu scoici, apa întărâtată de furtună, liniștea dealurilor verzi – toate transcend geografia nominală. Noi plante, pești și păsări îmbogățesc lumea în loc să o alieneze. Iar limba, noua limbă, crește tocmai din dorința de a fi capabil să numești lucruri noi și să înțelegi ritmul altui mediu. Fiecare lume are limba ei, iar stăpânirea unei noi limbi este poarta către o nouă lume. De multe ori, traducerea se împotmolește. Ce înseamnă moor? O mlaștină? Dar ideea unei mlaștini ca teren umed care însoțește albia unui râu este greu de reprezentat pe un deal. Moor înseamnă dealuri cu iarbă țepoasă, cu orhidee sălbatice și copaci sculptați de vânturi, cu pajiști pline de afine și poieni cu pietre orientate în cercuri magice.

Toate resemnificările personale, noile experiențe lingvistice, noua redefinire a felului de a fi și de a interacționa constituie o nouă lume, o construcție existențială prin care ne ancorăm într-un anumit mediu. Acum câteva zile, o colegă venită din Germania să locuiască și să trăiască în Anglia cu copilul ei se referea la acest loc ca la o insulă. Pentru prima dată acest fapt m-a făcut atentă la motivul insulei ca metaforă a relocației sau a migrației în genere. Cel mai adesea portretizată ca o călătorie, cu origine și destinație, migrația păstrează elementul dinamic, procesual. Partea economică a activităților noastre, ceea ce ne face poate în primul rând să plecăm, proiectează instabilitatea asupra modului locuirii. Locuri de muncă temporare, planuri de retragere în alte țări sau înapoi în propria țară, peisajul global în care ne mișcăm acceptă călătoria ca mod de a fi. Dar ce este o insulă? Un spațiu al exilului, al izolării sau al eșuării? Pot fi acestea atribute ale migrației? Decizia de a pleca este un fel de autoexilare. Chiar dacă putem înțelege condițiile economice precare ca prim motor al mișcării, ele trebuie cumva suplimentate de o dorință de a te rupe, ce revine sufletului și minții fiecăruia. Izolarea este și ea un mare pericol. Străinătatea este locul în care singurătatea pândește. Rețelele de migrație, mai ales pentru migrația temporară, dar și pentru migrația definitivă, încearcă să suprime acest pericol. Frații, surorile, prietenii sau colegii sunt un fel de încurajare de a pleca și au un rol important în facilitarea înțelegerii și integrării în noua lume. În fine, eșuarea. Ce înseamnă să eșuezi pe o insulă? Să nu realizezi ceea ce ți-ai propus? Să nu reușești să-ți construiești un acasă? Să te simți mereu un exilat? Să nu te mai poți întoarce de unde ai plecat? Pentru fiecare, umbrele acestor întrebări lovesc domol lumina insomniilor.

De unde vii? Această întrebare te trezește ca dintr-un vis. Ani întregi de migăloasă construcție a înstrăinării și a reintegrării pot fi anulați într-o secundă. Ceva te aruncă înapoi, de unde ai plecat, îți freacă nasul în tot ceea ce cultura pe care ai părăsit-o poartă mai caracteristic și mai stereotip. Există o violență ascunsă a interogației, pentru că ea poate reduce și mutila identitatea unei persoane. Cei care pun întrebarea o fac dintr-o curiozitate genuină. Accentul străin le spune că tu aparții originar altui spațiu. Că ești un străin. Cineva care a crescut în altă parte și în altă cultură. Alterizarea geopolitică anulează rafinata construcție a identității personale, o face inutilă în acel moment.

Acest preț nu este prea mare atunci când beneficiezi de ospitalitatea și normalitatea altui spațiu, unde instituțiile funcționează și oamenii te respectă pentru ceea ce știi și poți face. Copiii cresc învățând toleranța și grija pentru ceilalți, datoria de a dărui și de a se implica în acțiuni caritabile. Mai târziu, va veni și pentru ei momentul în care vor trebui să iasă din casă, să-și vadă cultura în care au crescut din altă perspectivă și să revizuiască ceea ce la acel moment dat va fi de revizuit.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral