Timpul lui Eminescu…

Mihaela Mocanu Publicat la: 15-01-2016

Publicație de factură politică și literară, ziarul Timpul apărea pentru prima dată la București, la 15 martie 1876. Noul cotidian era publicația Partidului Conservator, aflat atunci la putere sub conducerea lui Lascăr Catargiu, și urmărea, la nivelul politicii editoriale, „expunerea nepărtinitoare și pe cât se poate de complectă a diferitelor idei, cari agită opinia publică în România”. De partea cealaltă a baricadei, gruparea „roșilor” era susținută de alte două gazete ale vremii: Românul și Alegătorul liber. În martie 1876, guvernul conservator, condus de Lascăr Catargiu, se retrage de la putere, declarându-se pentru neutralitatea țării. Urmează două guverne de tranziție, de scurtă durată, iar la alegerile din iunie 1876 guvernul liberal preia puterea, pe care o va deține până în martie 1888. Astfel, conservatorii ajung în opoziție, iar Timpul devine tribuna de la care sunt amendate acțiunile guvernului liberal. Ziarul era susținut financiar prin cotizațiile membrilor de partid, cu toate că o parte dintre conservatori (printre aceștia, P.P. Carp și Th. Rosetti) pledau pentru desființarea gazetei.

„Ziar politic, comercial, industrial și literar”, Timpul îl avea ca redactor-șef pe Gr.H. Grandea, care se afirmase deja ca jurnalist prin activitatea desfășurată la Curierul Bucureștilor. În ianuarie 1877, redacția ziarului era preluată de Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici devenea responsabil cu partea literară și cu politica externă. În aprilie, mentorul junimist se retrage de la conducerea gazetei, care rămânea astfel în sarcina lui Slavici, Gr.H. Grandea și G.I. Pompilian. Jurnalul trece prin momente dificile din punct de vedere financiar, lucru mărturisit, de altfel, de Slavici într-o scrisoare adresată lui I. Negruzzi în 5 august 1877: „Mă vei crede că nu ți-am scris până acum, fiindcă mi-a fost peste putință să găsesc câteva momente de liniște sufletească. Sunt vreo 14 zile de când aproape nimeni nu mai vine pe la redacția Timpului, încât singuri doi inși, eu și Pompilian, trebuie să-i umplem coloanele. Grandea lucrează la Războiul, fiindcă la Timpul nimeni nu-l mai plătește și omul vrea să trăiască. Nici eu n-am luat de trei luni de zile bani. (…) Trăiesc numai eu știu cum, corecturi, reviste externe, notițe de prin ziare, varietăți, aceasta e zilnica mea hrană” (apud E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. II, Editura Junimea, Iaşi, 1931, p. 280).

Văzându-se fără resurse financiare și umane pentru a continua activitatea publicistică la Timpul, Slavici îl cheamă pe Eminescu de la Iași, unde acesta redacta Curierul de Iași. La începutul lui octombrie 1877, o telegramă trimisă de Maiorescu îi comunica poetului oferta de a intra în redacția publicației conservatoare din capitală: „Ți se propune colaborarea la Timpul împreună cu Zizin Cantacuzin și Slavici, și cu 250 franci pe lună. Rosetti și eu te rugăm să primești și să pleci imediat la București” (Apud D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, 1877-1883, 1888-1889, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 13). Cu privire la data începerii colaborării lui Eminescu la Timpul, opiniile sunt împărțite, multă vreme ciclul intitulat „Icoane vechi și icoane nouă” fiind considerat primul material publicat de poet în paginile ziarului. Ulterior, unul dintre editorii publicisticii eminesciene, D. Murărașu, situează debutul activității la Timpul în 24 noiembrie 1877, cu articolul „Bălcescu și urmașii lui”. La rândul său, D. Vatamaniuc (op. cit., p. 17) consideră că „cel dintâi articol publicat de Eminescu în «Timpul» (…) este Arboroasa, care apare în 11 noiembrie 1877”. Cert este că, în octombrie 1877, la insistențele lui Slavici și ale lui Maiorescu, Eminescu părăsește Iașul, „își urcă în tren hârțoagele și moliile și pornea la București, unde-l așteptau mizeria, boala și, mai la o parte, moartea” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 268). Intrarea poetului în redacția publicației bucureștene marchează un moment de răscruce în cariera jurnalistică a acestuia. Aici desfășoară vreme de șase ani cea mai intensă activitate publicistică, fiind, pe rând, redactor, redactor-șef și responsabil cu partea politică.

În februarie 1880, Eminescu este numit redactor-șef la Timpul, funcție pe care o va ocupa până la sfârșitul anului 1881, când devine responsabil cu paginile de politică. Activitatea sa nu este lipsită de conflicte cu liderii conservatori, care numesc la conducerea ziarului persoane menite să urmărească respectarea politicii editoriale (Grigore G. Păucescu, Zizin Cantacuzino). „În octombrie 1878, Zizin Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase «Timpul» în ziarul său personal, iar în iunie-iulie ale aceluiași an e îndepărtat de la gazetă, trimis fiind, cu o misiune, în afara Bucureștiului. Și Maiorescu și Carp s-au văzut atacați de Eminescu în ziarul pentru a cărui apariție cotizau financiar” (Zigu Ornea, „Publicistica eminesciană de la Timpul”, România Literară, nr. 23, 1997, p. 9).

Majoritatea articolelor publicate de Eminescu în Timpul nu sunt semnate, practică curentă de altfel în presa vremii, iar puținele texte semnate apar sub pseudonimele „Fantasio” sau „Varro”. Poetul semnează cu numele său un singur articol, „Materialuri etnologice”, din aprilie 1882. De regulă, asumarea materialelor se făcea de către întreaga redacție, iar atunci când opiniile jurnaliștilor nu coincideau cu politica editorială a gazetei articolele apăreau sub semnătură. Numele lui Eminescu apare pentru prima oară în paginile Timpului în septembrie 1877, când Slavici reproduce articolul „Observații critice”, publicat în Curierul de Iași, în luna august a aceluiași an.

La începutul activității în redacția Timpului, poetul evită redactarea editorialelor, sarcină îndeplinită de Slavici, limitându-se la comentarii succinte și la realizarea rubricilor permanente de politică internă și externă. Polemica cu publicațiile care susțineau politica liberală (Românul, Pressa, Dorobanțul și Telegraful) debutează la sfârșitul lui noiembrie 1877, cu articolul „Unde dai și unde crapă”, în care gazetarul ironizează Garda Națională, stârnind reacțiile gazetelor liberale. În articolul „Pro domo” din 5 ianuarie 1878, Eminescu face prima declarație cu privire la prezența sa și a lui Slavici în redacția Timpului: „Că unu-i român din Ardeal, că celălalt în copilărie a legat câtăva vreme cartea de gard și și-a făcut mendrele printre actori nu dovedește nimic rău nici în privința caracterului, nici în privința inteligenței lor. Dacă vor cerceta și mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească și celălalt a ținut coarnele plugului pe moșia părintească și la urmă că amândoi sunt viță de țăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului și bună pace. Cine n-a simțit până acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naționalitate adevărată decât în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are, sau își închide ochii cu de-a sila și nu vrea să vadă” (Opere, vol. X, p. 36).

După moartea lui Costache Epureanu, conducerea Partidului Conservator trece, în septembrie 1880, în mâinile lui Lascăr Catargiu, asistat de un comitet din care făceau parte T. Maiorescu, I.Em. Florescu, G. Manu, Al. Lahovary, Th. Rosetti, Gr. Păucescu ș.a. Gruparea preia conducerea Timpului, susținându-l în continuare pe Eminescu în funcția de redactor-șef, în ciuda opoziției unora dintre membrii conservatori. I.C. Brătianu, prim-ministru în guvernul liberal, adresează conservatorilor invitația de participare la proclamarea regatului. Eminescu atacă în termeni duri alianța dintre conservatori și liberali, condamnând nestatornicia oamenilor politici, în rânduri pline de ironie și aciditate: „Până când comedia aceasta? Până când panglicăria de principii, până când schimbările la față de pe-o zi pe alta? (…) Ce suntem, comedianți, saltimbanci de uliță, să ne schimbăm opiniile ca [și] cămeșile și partidul ca cizmele?” (Opere, vol. XII, p. 460). Independența de gândire a gazetarului și refuzul înrolării ideologice determină înlăturarea sa de la conducerea Timpului, la sfârșitul lui decembrie 1881. În condițiile limitării considerabile a libertății de exprimare, Eminescu se angajează să redacteze trei articole pe săptămână, fără obligația de a fi prezent în redacție. Timpul își va înceta aparițiile în martie 1884, după înfrângerea suferită de „opoziția coalizată” în alegeri.

Recunoscut drept unul dintre cei mai acizi redactori de la Timpul, Eminescu nu ezită să intre în polemică cu gazetarii de la celelalte publicații și cu oamenii politici ai timpului. Jurnalistul se distinge, în presa vremii, printr-un discurs bine argumentat, prin erudiție și bogăția mijloacelor de expresie, prin libertatea de gândire și exprimare, prin refuzul de a-și alinia scrisul la ideologia conservatoare și la interesele de partid, urmărind redarea cu obstinență a adevărului, chiar și atunci când acesta intra în contradicție cu poziția conducătorilor publicației.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe