Exerciții spirituale: Aurel Dumitrașcu, „Scrisori către T.”

Cosmin Ciotloș Publicat la: 26-01-2016

E limpede că vibrația etică a acestui corpus epistolar a reușit să-l pună în încurcătură chiar și pe îngrijitorul ediției. Devotat prieten al lui Aurel Dumitrașcu (și, de altfel, omul căruia poetul din Borca îi datorează fără rest strălucirea postumă), Adrian Alui Gheorghe are de conciliat, în cuvântul introductiv, două atitudini care-i solicită în egală măsură onestitatea. Despre ce e vorba?

La momentul când începe corespondența de față, Dumitrașcu, care nu împlinise 27 de ani, era un poet nedebutat, dar nu necunoscut (e deja respectat și de scriitori mai vârstnici, și de congeneri), trăind retras în munții natali și câștigându-și traiul ca profesor suplinitor de limba română. Avea să devină student chiar în cursul acelei toamne. Problema e că, la aceeași dată (iulie 1982), destinatara scrisorilor lui, faimoasa T. din poeme și din jurnal, era o copilă de nici 13 ani.

Complicațiile unei asemenea pasiuni sunt evidente și, îmi vine să spun, tulburătoare. Are dreptate deci Adrian Alui Gheorghe să constate caracterul aproape patologic al întregii povești (pe care a avut prilejul s-o urmărească live, în toate manifestările ei). Verdictul e într-adevăr tare, dar camaraderia îl îngăduie și, mai mult decât atât, îl solicită. Ca prieten, procedează impecabil. Pe de altă parte, ca scriitor, el înțelege foarte bine cât de periculos ar fi să lase imaginea lui Aurel Dumitrașcu pe seama unei morale înguste („scorțoșenie de tip sătesc”, ricanează Alui Gheorghe în prefață) și, în consecință, construiește un scenariu capabil să înnobileze livresc povestea. Conform acestuia, T. ar fi o Lolita moldavă. Ipoteza e seducătoare, numai că, vorba cuiva, nu T. e în chestie acum. Ea a primit aceste scrisori, le-a răspuns (într-un fel sau altul) și, lucrul cel mai important, le-a păstrat vreme de două decenii și jumătate. Atât.

Ce avem aici e un document care-l privește exclusiv pe Aurel Dumitrașcu. L-aș asemăna cu niște exerciții spirituale pe dos, căci scopul ultim al acestor scrisori nu pare să fie acea frumoasă aequanimitas a latinității târzii, ci perfecta inadecvare sufletească față de tot ce e-n afară și, simultan, față de tot ce e-năuntru. De-a lungul celor opt ani în care-i scrie Tudoriței (acesta e prenumele întreg al fetei), Dumitrașcu își dereglează constant nu simțurile, ci afectele și conștiința. Aflat la București, trimite peste munți, în capătul lumii, veritabile reportaje despre lumea literară și dedesubturile ei. Relatează frenetic amănunte care poate ar stârni interesul istoricilor literari de azi, dar nicidecum pe acela al unei eleve de gimnaziu din Sabasa. Îi vorbește despre Gabriela Negreanu și Editura Albatros, despre George Stanca și vinilurile cu muzică „aleasă” pe care le vor asculta împreună. Alte nume, pe fast forward: Nichita Stănescu, George Bălăiță, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu. Mici snobisme, mici lăudăroșenii, desigur. Numai că acestea sunt etalate în fața unei adolescente care are încă mari, foarte mari nedumeriri de ordin ortografic (repertoriate la p. 21). Care e, atunci, eficacitatea unor asemenea parade bibliografice? La ce bun să-i transcrie poeme din J.L. Pacheco? În septembrie 1990, cu puțin înainte de a se interna pentru ultima oară în spital, Aurel Dumitrașcu îi promite aceleiași T. (matură deja) un post mai sigur, într-un oraș mai mare, punându-i totuși condiția finalizării studiilor liceale. Nu-i totuși disproporționat? Multe dintre paginile acestei corespondențe amintesc tendința spre ecorșeu a marilor mistici sau a marilor analitici. Și, racordându-se la aceste subtonuri, Dumitrașcu se apropie de personajele lui Anton Holban (iată o referință care mi se pare că s-ar potrivi). Doar că T. nefiind nici vreo Ioană, nici vreo Danie, reflecțiile sunt mai curând greoaie decât grave. Chiar atunci când demarează suplu, ele ajung să se scufunde repede în mâlul explicației și-n reproș: „Pentru că nimeni nu te va mai iubi fără margini. Te va iubi mult, violent de frumos, dar cu un simț în minus. Ideea de a-l schimba pe omul pe care spui că-l iubești nu mi se pare corectă. Ideea de a-l schimba pe un om este trufașă în sinea ei”.

În mai multe rânduri, Dumitrașcu o roagă pe T. să nu rătăcească nici una dintre aceste scrisori. Asta în vreme ce el pretinde că a „dat pe foc” un volum scris „din cauza” ei (slavă Domnului, nu s-a ținut de cuvânt, Tratatul de eretică a apărut între timp și e o carte profund atașantă). Nu spun că epistolarul acesta n-ar fi prețios în felul său. Dar ce-o fi văzut poetul inestimabil acolo nu-mi e deloc clar.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe