Antonio Momoc: „Sistemul lui Dimitrie Gusti, sociologie-politică-etică, ar fi fost apreciat de susținătorii tehnocrației de astăzi”

Simona Preda Publicat la: 27-01-2016

Antonio Momoc, conferențiar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București și doctor în sociologie a lansat în anul 2012 un volum intitulat Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche Publishing), cu o prefață semnată de Zoltán Rostás, ce propune o istorie alternativă a elitei politice interbelice și a capcanelor politice în care au căzut mulți intelectuali. Volumul prezintă tentațiile și opțiunile politice ale membrilor Școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti, omul de care se leagă începuturile sociologiei din România.

 

Propun să construim discuția pornind de la volumul dumneavoastră și vă invit să trasați câteva repere esențiale în formația lui Dimitrie Gusti. Care au fost mediile pe care le-a frecventat în perioada studenției, care au fost modelele culturale pe care le-a preluat și ce repercusiuni au avut acestea asupra gândirii sale – mă refer în mod special la Wundt și Durkheim.

La fel ca majoritatea tinerilor intelectuali ai vremii sale, Dimitrie Gusti a plecat la studii în străinătate, în Germania și Franța, în contextul în care universitățile germane erau apreciate ca fiind cele mai performante. Științific, Dimitrie Gusti a preluat de la sociologul Émile Durkheim, cu care a lucrat un an la Paris, între 1909 și 1910, metoda cercetărilor multidisciplinare, investigația socială cu instrumentele de analiză ale unor discipline diferite. Echipele gustiene care acționau la sat în anii ’20-’30 nu aveau întâmplător în componență specialiști cu formație diferită, un sociolog, un teolog, un doctor, un agronom, un profesor de matematică etc. Gusti a împrumutat ideea care îi aparținea lui Durkheim de a asocia sociologia cu etnologia, istoria și economia politică și de a lucra multidisciplinar, prin cooperarea unor specialiști cu o pregătire diferită. De altfel, Gusti s-a îngrijit de apariția în România a cărții lui Durkheim, Regulile metodei sociologice. Politic – civic, dacă vreți –, Dimitrie Gusti este neatins de influența sociologului francez, activ în scandalul Dreyfus. Gusti nu sesizează impactul și semnificația Afacerii Dreyfus și nici poziționarea intelectualului Durkehim de partea poporului de stânga, a celor care îi cereau statului ca indivizii să fie tratați egali, indiferent de apartenența etnică. Intelectualii progresiști îl susținuseră între 1894 și 1898 pe ofițerul Alfred Dreyfus împotriva conservatorilor, a reprezentanților Armatei și ai Bisericii Catolice, care îl acuzau pe Dreyfus că, dacă era evreu, era și trădător al statului francez și spion. La fel ca Émile Zola mai devreme, sociologul Émile Durkheim a avut o intervenție politică și a apărat poziția susținătorilor lui Dreyfus, semnând lista de susținere a ofițerului evreu în Les Tempes. Gusti nu amintește nicăieri despre acest episod și nici despre implicațiile sale. Dimitrie Gusti a avut în comun cu Durkheim faptul că amândoi studiaseră în Germania cu psihologul Wilhelm Wundt. Între 1899 și 1900, Gusti studiase filosofia la Universitatea din Berlin, apoi s-a înscris la Universitatea din Leipzig, unde a studiat cinci semestre, timp în care a lucrat trei ani la Institutul de Psihologie Experimentală al lui Wundt. La Leipzig își dă doctoratul în filosofie în 1904, cu psihologul Wundt, cu o temă de sociologie. După o scurtă întoarcere în țară, revine la Berlin în 1905 pentru studii de drept, economie, politică și sociologie. În 1909 susține la Berlin al doilea doctorat, în drept. Politic, Gusti a fost foarte influențat de perioada studiilor sale în Germania lui Wilhelm al II-lea, nepotul lui Wilhelm I. Tânărul Gusti a studiat în Germania în perioada când clasa muncitoare era sprijinită de statul monarhic, prin îmbunătățirea legislației de asistență socială. În aceeași perioadă s-a produs o revigorare a „imperialismului social”, într-o încercare de a trezi entuziasmul național pentru aspirațiile de putere ale Imperiului German. Studentul Gusti s-a format intelectual într-un regim în care monarhia autoritară cultiva politicile sociale introduse de Bismarck și care se legitima ca fiind protectoarea clasei de jos pentru a câștiga de partea ei masele de proletari tot mai atrase de socialism. Din perspectiva lui Lorenz von Stein în Germania sau a lui Mihail Fărcășanu în România, mandatul monarhului era acela de protector al poporului: monarhia era o monarhie socială. Asemănător cu acest profil al unui monarh autoritar preocupat de soarta celor de jos, Gusti va imagina mai târziu intervenția monarhică în plan social și cultural în satele românești. În anii ’30, Carol al II-lea va fi supraintitulat de Dimitrie Gusti ca fiind „regele țăranilor și al satelor românești”.

 

În 1910, Gusti predă la catedra Universității ieșene, în titulatura căreia „sociologia apare pentru prima oară în chip oficial”. Este momentul când se pare că își formulează o teorie conform căreia triada sociologie-politică-etică alcătuiește un sistem unitar. În ce măsură ideea lui Gusti prinde în mediul academic românesc și cât regăsim în ea din influența pozitivismului lui Comte sau ideile socialiste marca Saint-Simon?

Viziunea gustiană este la modă astăzi în România în rândul celor care se declară susținătorii tehnocrației. Și pentru omul de știință Gusti, tehnocratul avea rolul de a fi cel puțin consultat în luarea deciziilor administrative și în implementarea politicilor publice. Întors de la studiile din Germania și Franța, Dimitrie Gusti căuta soluții de modernizare într-o societate eminamente agrară, rurală, puțin dezvoltată tehnologic. Ridicarea națiunii și a societății românești putea fi posibilă cu implicarea oamenilor de știință, a sociologilor și a cercetătorilor. Sistemul de gândire gustian fundamentat pe triada sociologie-politică-etică trebuie înțeles ca un tot, ca un întreg în care sociologul sau cercetătorul realității sociale îi livrează omului politic cunoașterea obținută la firul ierbii, iar decidentul acționează în acord cu un ideal etic de societate. Pentru Dimitrie Gusti era falsă și inutilă dihotomia cunoaștere/acțiune, teoretician/practician. Cunoașterea nu are sens fără acțiune, intelectualul este util social și își atinge menirea etică atât timp cât acționează la firul ierbii, mai întâi prin cercetarea socialului și apoi prin intervenție, asistență și stimularea resurselor și a energiilor locale, comunitare. Ideea sa prinde contur în Seminarul de Sociologie de la București, în Asociația pentru Studiul și Reforma Socială și în Institutul Social Român, precum și la nivelul unor colaboratori ai săi. Unii dintre aceștia au înțeles și au aplicat sistemul, devenind cercetători ai satului românesc, apoi funcționari ai statului român, pentru care livrau rapoarte despre situația socială și economică a României și soluții tehnice pentru modernizarea ruralului. Sistemul sociologie-politică-etică este inspirat de Saint-Simon, după mărturisirile lui Gusti, care dorea în 1910 să „ridice” societatea rurală românească prin mijloace științifice. Acesta a fost dintotdeauna planul său de acțiune: monografia și intervenția la sat. Saint-Simon spunea că savanții sunt factorii decisivi ai progresului, că omenirea nu putea fi guvernată decât prin cunoașterea științifică, iar știința este salvarea omenirii, singura care putea scoate Europa din dezechilibru. Astăzi, în 2016, mulți contemporani de-ai noștri împărtășesc această perspectivă deloc democratică: savanților ar trebui să le revină dreptul de a conduce omenirea, nu cetățenilor cu drepturi egale, indiferent de nivelul lor de educație. Aceste idei sunt expuse în cărțile lui Saint-Simon, Catehismul industriașilor și Noul creștinism, care au fost publicate în România sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti.

 

Contemporanii (vezi M. Manoilescu, Memorii, Editura Univers Enciclopedic, 1993, p. 49) își amintesc despre Gusti următoarele aspecte: „era un animator dinamic și simpatic (…) a aranjat o vitrină intelectuală, în care cu delicatețea lui captivantă a reușit să strângă cele mai de seamă personalități intelectuale pe care le avea țara la sfârșitul războiului”. Vorbim despre Institutul Social Român?

Institutul Social Român al lui Gusti a avut de la început ca obiectiv major cercetarea problemelor sociale ale României Mari, născută în 1918, cu intenția de a face propuneri de politici publice pe baza studiilor și cercetărilor sociale pentru realizarea reformei sociale. Din 1921 până în 1929, ISR a organizat conferințe la care participau importante personalități publice, științifice și politice, pe care Gusti le invita să-și analizeze critic pozițiile. La Institutul Social Român a fost dezbătut public proiectul de Constituție votată în 1923. ISR a organizat 23 de conferințe în jurul proiectului Constituției liberale. Oameni politici și de cultură au dezbătut despre votul universal și acordarea cetățeniei române evreilor din România, adică renunțarea la celebrul articol 7 din Constituția de la 1866, care stipula că numai străinilor de rit creștin li se pot acorda drepturi politice. Pe teme variate de interes public au luat cuvântul de la tribuna ISR: Nicolae Iorga, Al. Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Vintilă Brătianu, Alexandru Marghiloman, Virgil Madgearu, I.G. Duca, V. Goldiș, Octavian Goga, Constantin Argetoianu, Mihail Manoilescu, Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți, Emil Racoviță, Gh. Țițeica, Gr. Antipa și oameni de știință din străinătate: W. Sombart, J. Shotwell, Albert Thomas, W. Rappard, H.V. Butler.

 

Dezvoltați puțin și conceptul de aristodemocrație gustiană?

Aristodemocrația gustiană este un proiect de regim sociopolitic în care guvernarea poporului se exercită sub îndrumarea personalităților culturale. Este un proiect de regim în care personalități științifice și culturale conduc statul ca reprezentanți, dar contribuie la firul ierbii la dezvoltarea națiunii prin formarea prin cultură și educație a unor personalități sociale cu ajutorul științei, sociologiei și eticii. E un fel de democrație utopică a elitelor culturale și științifice. Utopie pentru că presupune că fiecare individ membru al comunității politice este format ca o personalitate socială și etică.

 

Deși admirator al utopiștilor științifici de tipul Fourier sau Louis Blanc, Dimitrie Gusti este reticent la tezele marxiste. Care sunt rezervele sale referitoare la Marx?

Gusti este un critic acid al bolșevismului, al leninismului și al marxismului. Sub impactul revoluției din Rusia, într-o analiză din 1920 intitulată „Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare”, publicată în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială , Lenin este descris de Dimitrie Gusti ca un teoretician lipsit de originalitate, care se pretinde „cel mai credincios elev al lui Marx” și care, în realitate, este „o figură de importanță mondială mai mult prin însușirile de om politic decât prin construcțiile teoretice. Lenin urăște mai mult burghezimea decât iubește proletariatul”. Într-o altă lucrare publicată la scurt timp după lovitura de stat din Rusia din 1917, în comunicarea Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic, Gusti observa în 1922 că democrația este îngrădită dacă acordă drepturi politice doar unei clase – proletariatului – și este obstrucționată dacă exclude burghezia și comercianții în favoarea muncitorilor de la participarea politică. Gusti critica reducționismul sociologiei lui Marx. El respingea contradicția din teoria politică marxistă care opune voluntarismul organizării muncitorilor determinismului inevitabil al legilor economice: „Marx, care neagă factorilor ideologici orice influență asupra mersului societății, găsește totuși soluția problemei sociale în organizarea muncitorilor, nu în aceea a muncii, cum propune Louis Blanc. Așa că același Marx, care este teoreticianul intransigent al obiectivismului extrem, devine în același timp un mare teoretician al voluntarismului social, invitând pe muncitori la acțiune politică pentru realizarea organizației socialiste. Caracteristica marxismului constă în metoda pe care o întrebuințează (evoluționism mecanic, materialism economic) – se rezumă la un simplism metodologic; simplism pentru că reduce socialul la natural, dar și realitatea socială o reduce la un singur factor, cel tehnologic”. În 1922, în dezbaterile de la ISR, Gusti critică modul în care Marx face sociologie: „Nu putem spune, cum afirmă Marx, că viața politică e doar un reflex al vieții economice, care ar fi singura inițială și reală, dar [putem spune – n.n.] că viața socială se manifestă sub forma categoriilor economice, politice și ideologice”.

 

Putem vorbi practic despre Școala sociologică din București începând cu anul 1924 și până la venirea comuniștilor la putere, în 1948. A reușit această școală – în contextul unor provocări cel puțin de natură externă (impactul Războiului Mondial, criza economică, mișcarea comunistă internațională, ascensiunea fascismului etc.) – să obțină rezultate științifice recunoscute? Care ar fi marele merit al lui Dimitrie Gusti?

Având în vedere contextul complicat, consecințele Primului Război Mondial, revoluția bolșevică din Rusia, amenințarea comunismului, recesiunea economică, șomajul în rândul tinerilor intelectuali, condițiile dificile de viață ale majorității populației care trăia la sat, naționalismul etnicist și exclusivist, rasismul, antisemitismul și xenofobia din ce în ce mai populare, „rinocerizarea”, ascensiunea fascismului în Italia, ascensiunea nazismului în Germania și a Mișcării Legionare în România, corupția, criza de legitimitate a democrației parlamentare și a partidelor, autoritarismul din ce în ce mai pronunțat al Regelui Carol al II-lea, Gusti propune ca soluție de criză și de reformă un sistem care este îmbrățișat și astăzi, unul moderat, foarte apropiat de tehnocrație. Ideologic, tinerilor studioși le propune o școală de cercetare științifică drept alternativă la extremism. Lumea satului românesc era fie idealizată, fie puțin sau aproape deloc cunoscută. Pentru a i se pune diagnosticul corect, societatea românească trebuia investigată. Cercetarea multidisciplinară a satelor, metodele de investigație introduse de colaboratorii săi direcți, H.H. Stahl sau Anton Golopenția, pentru a-i numi doar pe doi dintre ei, au produs rezultate științifice care au dezvoltat cercetarea sociologică. Gusti își propusese să cerceteze toate cele 15 mii de sate și 170 de orașe. Chiar dacă monografia gustiană s-a dovedit o utopie, ca demers științific în sine, cercetarea monografică era necesară în contextul amintit. Meritul lui Gusti este acela de a fi creat o școală de sociologie, liberă în gândire, unde se puteau întâlni intelectuali cu opțiuni politice variate, de la legionari la socialiști, de la liberali la conservatori, dar unde valoarea comună era preocuparea pentru cercetarea socială, pentru înțelegerea profundă a societății românești, cu proiectul de a reforma și a moderniza România cu instrumente științifice. Gusti a încercat să îi atragă de partea proiectului său științific, al sociologiei sale militante, pe tinerii studioși care aveau și alte variante: fascismul sau comunismul. Aici a eșuat, mulți dintre ei alunecând în capcanele extremismului. Sistemul gustian, sociologie-politică-etică, era incompatibil cu orice formă de extremism, chiar dacă a existat tentația de fi folosit la un moment dat de regele Carol al II-lea la finele anilor ’30, sub dictatura regală, ca inginerie socială.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe