Povestea unui artist român în Albion: Vinicius Leș

Adina Scutelnicu Publicat la: 27-01-2016

Despre Vinicius Leș s-ar putea spune, pe scurt, că s-a născut în Baia Mare, a primit numele unui personaj din Quo Vadis-ul lui Henryk Sienkiewicz, trăiește în Londra și, dacă ar fi să primească orice pictură și-ar dori, ar alege Portretul unui bărbat cu tichie albastră, al lui Jan van Eyck. Face parte din a doua generație de artiști a familiei Leș, a terminat Liceul de Artă din Baia Mare și Facultatea de Arte și Design din Timișoara, se ocupă de olărit și ceramică, dar și pictează. A expus și în țară, și în străinătate și este unul dintre tinerii cu un crez artistic viguros și onest. Spune că a primit câteva lecții de la viață și că toate acestea i-au confirmat opțiunile artistice. Intenționa să facă un master la Barcelona, dar, printr-o conjunctură favorabilă, a ajuns în Anglia, unde i-a plăcut și a rămas. Acum este profesor de ceramică și arte plastice într-un atelier deschis publicului, în Londra, și, deși duce o viață plină și are mult mai multe oportunități decât în România, obiectivul lui principal este să se întoarcă în țară și să contribuie la schimbarea pe care, zice el, generația tânără este responsabilă să o facă.

„Numele mi-a fost ales după unul dintre personajele lui Sienkiewicz, care era deschis la schimbare, curios și iubitor de adevăr”, povestește Vinicius Leș, adăugând că numele influențează viața celui care-l poartă. „Citind romanul, primit cadou de la tatăl meu la vârsta majoratului, m-am regăsit în acest personaj.” Primul său profesor i-a fost propriul tată, Ioan Leș, plastician și ceramist, care l-a încurajat și îndrumat în olărit și ceramică, oferindu-i și libertatea de a-și alege singur drumul.

„Dacă nu mă făceam artist, acum eram murdar de ulei de motor”

Se spune că tot răul este spre bine, dar Vinicius este de părere că unele întâmplări pe care le-a considerat eșecuri nu au făcut decât să-i pregătească ulterior un drum mai bun. Și exemplifică: „La sfârșitul clasei a opta, în mod surprinzător, am picat la prima sesiune a examenului de capacitate. Fără a mai învăța mare lucru, am promovat în următoarea sesiune, dar am pierdut șansa de a intra la liceul dorit și am rămas la mila computerului, care m-a repartizat la școala profesională de mecanici auto”. A rămas acolo un an, după care s-a hotărât să „abdice” din postul de viitor mecanic al țării și a reușit să intre la Liceul de Artă. „Mi-a plăcut la școala auto, fiindcă am făcut lăcătușărie și lucram la strung; prelucram metale și a fost captivant, deci probabil că, dacă nu mă făceam artist, acum eram murdar de ulei de motor. Dar despărțirea de acest domeniu a fost complicată și amuzantă: a trebuit să obțin până și semnăturile bucătăreselor de la cantina școlii și chiar a pedagogului de la cămin, deși nici măcar nu călcasem vreodată pe-acolo.” Vinicius spune că încă de când a intrat la Liceul de Artă a știut că va face artă toată viața. A făcut parte dintr-un colectiv foarte competitiv și a avut profesori de excepție, care l-au ajutat să-și contureze personalitatea artistică. Apoi a optat firesc spre Facultatea de Arte și Design din Timișoara. „În Timișoara profesorii abordează arta modernă de pe un fundament solid de artă academică, pe când facultățile din țară mi-au creat impresia că sunt doar academice, iar profesorii mi-au părut prea inoculați cu propriile viziuni artistice”, explică el. Anul pierdut la școala auto i-a prins bine, zice el, fiindcă a avut ocazia să nimerească la clasa profesorului Cristian Sida, a regretatului profesor dr. Romul Nuțiu și a altor adevărați pedagogi. „Am descoperit cu ajutorul lor pictura-obiect, asamblajul, monotipia, dadaismul și implicit ready-made-ul, teoria culorii după Johannes Itten, tehnicile și tehnologia picturii. Am petrecut un semestru întreg în mirosul inițial insuportabil și apoi plăcut al cleiului de oase, am dus pânza întinsă și grunduită la nivel de artă. Dar cu adevărat extraordinar a fost că, deși studiile au fost reduse prin declarația de la Bologna, Cristian Sida a reușit să concentreze informația într-un maraton fructuos în care am abordat o mulțime de tehnici”, explică el.

 

De la extaz la agonie și invers

În timpul facultății a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, care era studentă la Grafică și Gravură și cu care a plecat în mai 2011 la Londra. Sora lui mai mică se stabilise deja acolo și i-a invitat să stea la ea timp de două luni, cât era plecată în vacanță. „Am luat această călătorie ca pe una de documentare. Am vizitat gratuit mari muzee și am descoperit capodoperele marilor titani pe care nici nu îndrăzneam să mă gândesc că le-aș putea vedea vreodată. Îmi amintesc că m-am adăpostit de ploaie la National Gallery și mi-am dat seama că pot intra fără bani. Am văzut Goya, apoi am intrat în sala impresioniștilor: Seurat, Signac, Monet, Manet, Van Gogh. Când am ajuns la Caravaggio și Rembrandt eram în extaz și, brusc, m-am trezit la vreun metru de marele Michelangelo. Am rămas pur și simplu uluit. După ce am vizitat și Tate Modern, cu marii săi artiști moderni, am decis că… vreau să mai trăiesc o vreme în Londra.” Fascinat de vegetația mereu verde, care, vorba lui, „nu e doar verde, ci într-o infinită variațiune de verde”, dar și de caracterul mai rece al oamenilor, care i-au plăcut ca personaje pe scena lumii, Vinicius și-a găsit de lucru pe un șantier, s-a mutat într-o cameră închiriată și și-a chemat iubita în Anglia. A urmat o perioadă grea. „M-am trezit într-un mediu străin mie. Nu mai eram murdar de vopsele și de praful pastelurilor, ci de praful plăcilor de rigips și de vopsea industrială. Uneori eram chemat: «Artistule, vino și curăță-mi peretele ăsta!». De multe ori meditam la confortul financiar al unei meserii în construcții, dar apărea gândul că părinții mei s-au străduit să mă ajute să studiez ce am vrut eu să studiez, să fac ce am vrut eu să fac și mi-am zis că am să mor dacă nu pictez.”

 

Pânza de 200 de lire

Cu sprijinul iubitei, care muncea, dar se ocupa și de celelalte treburi ale casei, a reușit să picteze în fiecare zi, deși munca pe șantier nu era tocmai o relaxare. „Orice muncă este respectabilă, am cunoscut oameni de calitate care își făceau meseria cu aceeași pasiune pe care eu o aveam pentru artă. Ei nu s-au compromis de dragul confortului, deci nici eu nu aveam voie să mă compromit pentru confort. Uneori mă gândeam dacă arta este, de fapt, un confort și ar trebui să fac altceva. Aceste gânduri cred că erau o urmare a circumstanțelor în care trăiam, alături de oameni care nu aveau de ce să creadă în mine și care considerau munca de zi cu zi un adevăr. Am fost considerat prost când am plătit 200 de lire pentru un sul de pânză, mi se spunea doar câte lucruri puteam face cu acei bani… Mai am și acum câțiva metri din acea pânză, de care probabil n-o să mă ating, pentru a păstra ceva din acele vremuri”, povestește Vinicius Leș. Apoi, lucrurile au început să se schimbe. După ce s-a căsătorit, a primit dreptul de a lucra fără să fie nevoit să obțină permis, fapt care i-a oferit noi oportunități. Și-a găsit un post de ceramist în cadrul unei organizații care se ocupa de persoane cu dificultăți, dizabilități de învățare și probleme de sănătate mintală. „Am învățat de la persoanele cu care lucram, printre altele, sinceritatea de a lucra fără a te supune cerințelor mainstream-ului, fără să-ți pese ce se cere. Sunt de părere că, dacă un artist pictează pentru bani «ce se cere», atunci își prostituează talentul. Or, talentul presupune o responsabilitate; trebuie să aprofundezi ce ți s-a dat fără să te lași distras de «sclipiciurile» mărunte”, susține Vinicius. Acum, pare că greul a trecut. Se susține financiar ca profesor particular de ceramică și arte plastice în cadrul unei fundații caritabile, unde englezii plătesc bilet pentru a-și însuși experiențe artistice. S-a mutat, extinzându-se la întregul parter al unei case cu o grădină plină de vegetație, se bucură de un atelier propriu, dar încă are nevoie de multe, de exemplu de un cuptor în care să ardă ceramica. A participat la două expoziții în Londra – Electric House și Central Wembley –, iar în octombrie 2015 a expus la Institutul Cultural Român din Londra. Care este cea mai arzătoare dorință a lui Vinicius Leș? „Îmi doresc să trăiesc în România, să-mi cresc copiii acolo și să contribui la schimbarea pe care noi, generația tânără, suntem datori s-o facem.”

Foto: Liron Weissman, Funzing

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe