Fugă contratimp prin biblioteca Babel

Andrei C. Șerban Publicat la: 29-01-2016

Încercând să vorbești despre Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu, ești oarecum pus în situația de a-ți configura întreaga structură ficțională de înțelegere a operei acestuia, reconstituind parcursul ce dă naștere, într-un proces subtil de transfigurare stilistică, celei mai recente cărți a autorului român.

Amintesc acest lucru deoarece complexitatea scriiturii cărtăresciene devine ea însăși un adevărat periplu po(i)etic, test fulger al intuirii unor descendențe literare de excepție, prin care cititorul citește și, implicit, își recitește întregul parcurs literar pe care și l-a însușit până în acel moment. Fie că vorbim despre o manieră tolstoiană de a aborda temporalitatea în succesiunea evenimențială din spatele rutinelor existențiale, fie că vorbim despre o scriitură kafkiană în delimitarea tiparelor psihologice captive într-un mecanism amplu al absurdului cotidian, fie că naratorul cărtărescian își smulge din buric bucăți de sfoară din ce în ce mai mari cu aceeași ușurință cu care personajul lui Cortázar își scoate încet din beregată iepurași, fie că același narator povestește despre pielea de jeg care i s-a desprins de pe corp și pe care de atunci o ține în dulap ori despre exercițiile de levitație cu aceeași naturalețe ca și Márquez, fie că pe parcursul romanului se invocă întrebări fără răspuns, dar care atentează la noțiuni precum moralitate, Dumnezeu ori frumusețe cu o percutanță dostoievskiană, fie că vorbim despre seducția și eleganța universurilor tenebroase în adâncurile cărora clocotește un miez al monstruosului, așa cum o face Sabato, Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu presupune un arsenal compact de voci inedite, contopite într-o magmă literară omogenă și fascinantă, prin intermediul căreia cititorul pare că asistă la însuși demersul de cristalizare a imaginarului ficțional, descoperind pas cu pas și completând piesă cu piesă panoplia stilistică a scriitorului român.

Tocmai prin această miză colosală a contopirii unei suite de voci în cadrul unui suflu literar unitar și inedit, Solenoid-ul se scrie și, scriindu-se, pare că se rescrie pe sine însuși, indiferent dacă ne raportăm strict la aspectul (pseudo)biografist pe care autorul îl preia din mai vechile sale scrieri, redându-l obsedant de-a lungul a sute de pagini, tocmai pentru a demasca o întreagă mașinațiune a inter- sau a metatextualității ce se răsfrânge la întreaga operă cărtăresciană, indiferent dacă, chiar sub ochii noștri, se petrece fascinantul proces stilistic de izolare, urmat de înstăpânirea, personalizarea ludică a unei mari voci a literaturii universale. Oricare ar fi pista de lectură aleasă, senzația că prin acest macroroman recitim, de fapt, întreaga operă cărtăresciană devine tot mai acută, fără ca prin aceasta să întrevedem o formă de autopastișare extremă ori o reiterare permanentă a contextelor evenimențiale descrise în Nostalgia sau în Orbitor.

Dincolo de obișnuitul exercițiu de scriere și rescriere, de facere și contrafacere a unui (autentic?) demers (auto)biografic, modalitatea de organizare a spațiului ficțional cărtărescian are tendința de a se organiza pe principiul vaselor comunicante, printr-o delimitare succesivă a unor spații fanteziste alveolare, asemănătoare unor crisalide. Scriitorul privilegiază spațiile închise, ermetice, în cadrul cărora se concretizează un mecanism propriu de prelucrare a coordonatelor realității. Indiferent că ne referim la cancelarie sau la sala de clasă, la hale subterane sau la amfiteatre din inima unui monolit de piatră, aceste crisalide ficționale aparent independente comunică între ele la fel cum frunzele unui copac și-ar revărsa individual seva în trunchiul unitar al aceleiași realități ficționalizate. Parcurgerea romanului cărtărescian poate fi, în acest sens, definită ca o parcurgere succesivă a unor spații ficționale alveolare în al căror strat de adâncime rezidă formula unitară a aceleiași realități cu care cititorul este chemat să se identifice.

La limita dintre autoficțiune și instinct ludic, dintre intertextualitate și hipnoză, dintre scriere și rescriere, cel mai recent roman semnat de Mircea Cărtărescu concretizează nu doar cea mai așteptată carte a ultimilor ani, ci poate și cel mai complex și mai inteligent demers literar al momentului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe