Romanul din poem

Ioan Șerbu Publicat la: 29-01-2016

Lansarea Solenoid-ului, ultimul roman semnat de Mircea Cărtărescu, a reprezentat probabil cel mai așteptat eveniment literar de anul trecut. Chiar dacă, fin ironic, autorul a divulgat în cadrul lansărilor că „păcălește lumea” prin ușurința cu care scrie, au fost necesari patru ani pentru alegerea temei, urmați de alți cinci de muncă pentru înfăptuirea acestei cărți de o anvergură și o complexitate cu care doar Orbitorul poate concura. Totuși, sunt convins că nu Cărtărescu a ales cartea, ci s-a întâmplat exact invers. Dar despre asta, undeva mai jos.

Ce e, așadar, un solenoid? O bobină de formă cilindrică ce creează un câmp electromagnetic atunci când este traversată de curent electric. Ce e Solenoid? Un înfricoșător spectacol tematic și lingvistic. Un formidabil Babel răsturnat, săpat în epidermă atât de adânc, încât a străpuns pe cealaltă parte scoarța pământului, sub forma unui ciorchine cu fructe de o diversitate imposibilă. Cărtărescu pornește de la ideea de a scrie o carte „testamentară”, dar intenția inițială este lăsată în urmă după prima parte a cărții. Doar în această primă parte personajul-narator, un profesor la o școală de periferie, este pliabil pe biografia cărtăresciană. Iar profesorul se îngrijește să informeze periodic cititorul în legătură cu feluritele sale anomalii. Chibzuit, trucul e de efect: împletește impresia de autenticitate cu apetența lectorului spre ficțiune. Iar de aici, cunoscând abundența imaginar-onirică și stilul desăvârșit cărtărescian, cititorul devine o pâlnie (nu oricare, ci una înarmată și cu destulă răbdare) prin care se filtrează până la urmă cele două teme fundamentale ale romanului: de ce considerăm realitatea perceptibilă drept realitate și cum poate fi individul salvat de cele mai cumplite temeri: ignoranța (în sens metafizic) și durerea.

Pare simplu, dar nu e. În cei cinci ani de muncă „fără ștersături”, Cărtărescu nu a economisit nimic. De-a lungul celor 840 de pagini, psihopatologia devine matematică, după care se transformă în semiotică, parabolele alunecă în fantasy cu adresă comunistă, filosofia se literaturizează și taxonomia ascunde gnoseologia, care, la rândul ei, se dispersează în teorii cuantice. Și toate astea în București. O adevărată entropie estetică, cu toate necunoscutele lumii trase în tușe de trompe l’œil. Ba mai mult, Cărtărescu le permite și altor nume mari să participe la construcția acestei dense spirale multicolore: lui Márquez prin magic, lui Sabato prin straniul subteranelor, lui Eliade prin livrescul referințelor, lui Dante prin coborârea în infern, lui Clarke prin extratereștri, lui Krasznahorkai prin grotesc. În fine, mai trebuie menționați Kafka, Murakami și Pynchon. Este dificil de încadrat undeva acest roman în expansiune, care, vrând-nevrând, produce deja consecințe bizare prin unicitatea lui în literatura română.

Revenind la temă: de ce autorul a fost ales de carte, și nu invers? Borna de la care destinul ficțional al naratorului se schimbă în oglindă față de traseul biografic al autorului este poemul Căderea, citit în Cenaclul de Luni (Cenaclul Lunii, în roman). Or, poemul scris la vârsta de 20 de ani anticipează – de la preocupare până la terminologie – Solenoid-ul. Încă din Căderea, numărul dimensiunilor multiplică realitățile și poetul întrezărește verticala drept cale de evadare din fojgăiala arahnidelor. Însuși teseractul – recurent în Solenoid – apare vizionar în Căderea. Romanul germina în poem și, asemenea poemului, mustește acum de lirism precum o prăjitură însiropată. Solenoid nu a reușit, cum poate ar fi trebuit, să consume substanța Căderii, ca și cum un organism matur ar fi racordat încă la cordonul ombilical. De unde și îndemnul la răbdare.

În profunzime, personajele cărții sunt ramificații ale personajului-narator (exceptând, desigur, calitatea lor de damnați și a lui de Ales), cu limbaj și reflecții similare. Parțial, Ispas, portarul școlii, schimbă calitatea discursului, dar nu și direcția acestuia. Cu alte cuvinte, naratorul se împrumută și se împarte frecvent sub mai multe măști, de unde și repoziționarea predominantă, la nivel intertextual, doar față de sine și doar față de realitatea diptică a acestuia. Pe scurt, sunt bune două realități (ale naratorului), dar mai multe (ale altor personaje) erau și mai bune, judecând în funcție de punctul fierbinte al cărții.

Lăsând la o parte ruptura primei părți de celelalte trei (de altfel, Cărtărescu admite că în prima parte sunt schele pentru ceea ce urmează), aș mai sublinia ceva (acum urmează un spoiler): dragostea salvează totul la final, ceea ce poate fi perfect în regulă. Însă, pe lângă descrierea unor intimități, iubirea (îndrăgostirea de Irina) este subînțeleasă, așa cum într-o căsnicie stabilă, după 30-40 de ani, e subînțeleasă imposibilitatea viețuirii în singurătate. Mai exact, sentimentele personajului-narator față de Irina sunt abia schițate, pe când nevoia lui obsesivă de salvare din realitatea palpabilă e descrisă până la epuizare. Prin urmare, orice decizie ar fi luat naratorul – de la căsătorie la evadare în hedonism sau în a patra dimensiune –, ar fi fost perfect normală și previzibilă. Iar de aici (în contra Ioanei Pârvulescu, pentru care paginile finale „sunt reușite și pe măsura întregii construcții”), finalul merita un tratament mai lung, tocmai pe măsura întregii construcții. Pentru că punctul culminant și miza întregului roman se află în ultimul capitol: alegerea, în locul celei de-a patra dimensiuni, a dimensiunii dragostei, ce poate face acceptabilă ființarea în aceeași paradigmă a realului. Or, cum să fie reprezentat acest punct culminant (care coincide cu finalul) în doar douăzeci de pagini din cele 840? Peste alte 500 de pagini ficționale, în mod cert l-am fi găsit pe profesor divorțat, cu vechile obsesii trezite și cerându-și drepturile.

Un roman extraordinar, însă cu totul și cu totul inegal.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe