Suflet de cinic

Laurențiu Staicu Publicat la: 29-01-2016

Consilierea filosofică, o veritabilă terapie filosofică, pornește aproape întotdeauna de la o criză de luciditate. Un moment în care lucrurile din jurul nostru, oamenii care ne iubesc sau ne urăsc și uneori chiar vocația în jurul căreia am trudit ani de-a rândul capătă o aură de nesiguranță și lipsă de rost. Nu este vorba neapărat despre adevăr în sens tehnic aici, despre o lipsă de luciditate provocată de îndepărtarea de ceea ce este îndeobște sigur sau acceptat. Căci incertitudinea care începe să ne roadă motivația de a ieși din casă diminețile sau de a zăbovi prea mult în preajma propriei singurătăți este una strict subiectivă, este o lipsă de luciditate cu privire la valorile, opțiunile sau periplul nostru individual prin viață. Este vorba, mai degrabă, despre o secare bruscă a încrederii în acele „adevăruri personale” care ne definesc pe fiecare dintre noi, o expresie atât de tocită și ocultată de relativismul postmodern, încât mi-e aproape teamă să o mai folosesc.

Norocoșii, adică cei ce au la îndemână, în astfel de momente, un filosof autentic, au șansa să risipească aura aceea de nesiguranță și să revină la claritatea și ordinea după care tânjește orice făptură înzestrată cu rațiune și conștientă de raționalitatea sa. Însă asta se întâmplă numai după un travaliu intelectual și experiențial mai mult sau mai puțin anevoios, în urma căruia constatăm de multe ori că drumul la care am revenit nu mai e același, că adevărul nostru are alte nuanțe. Cu alte cuvinte, prețul lucidității recăpătate este acceptarea schimbării prin care am trecut, uneori devastatoare și inscrutabilă dinăuntrul propriei noastre subiectivități. Iar acest preț este dificil de plătit de unul singur pentru cel neobișnuit să se privească pe sine cu acuratețe, să se analizeze pe coordonatele acelor cauzalități triviale, în esență, însă foarte complicate în manifestările lor, care ne trec de la intenție la acțiune, de la motivație la perseverență, de la emoția adolescentină la sentimentul matur.

Aici intervine filosoful, într-unul dintre rolurile sale autentice, de consilier al sufletului. Un rol ingrat, însă, greu de purtat în fața celui măcinat de propriile incertitudini și tânjind inevitabil după ceea ce nu-i poate face bine, de fapt, pe termen lung, și anume după alinare emoțională exclusivă. Tocmai de aceea, una dintre primele revolte prin care trece invariabil cel care se angajează într-o sesiune de consiliere filosofică este provocată de aparenta lipsă de empatie a partenerului său de dialog. Mai precis, revolta în fața a ceea ce i se pare a fi cinismul afișat de consilier, acea răceală metodologică cerută de obiectivul urmărit împreună cu celălalt, și anume recuperarea lucidității și ordinii lăuntrice.

Și astfel, întoarcerea la luciditate începe cu o criză, la rândul său, o criză provocată de aparenta austeritate emoțională a filosofului terapeut, de cinismul său în fața angoasei celuilalt. Dialogul filosofic debutează cu acest interval de tatonare încărcat cu emoții puternice de ambele părți, teama de judecata rece și cinică, de partea celui consiliat, frustrarea față de neînțelegerea empatiei filosofice care motivează atitudinea cinică, de partea consilierului. De multe ori, depășirea acestui clivaj atitudinal depinde de măiestria ambilor participanți la dialog, de capacitatea lor de a-și pune deoparte sinele emoțional, fragil, pentru a se putea îndrepta laolaltă către lămurirea confuziilor care au devenit, pentru unul dintre ei, adevărate obstacole în calea împăcării cu sine. Pe acest traseu nu există marcaje precise, indicii care să ne spună răspicat că acum, iată, am depășit criza, acum știm cum să ne poziționăm unul față de celălalt. Și nici nu ar avea cum să existe, căci orice dialog rămâne, până la urmă, o tatonare perpetuă a adâncimilor celuilalt pornind de la cuvintele pe care le rostește sau le ascunde. Dar putem ști că am depășit acel interval, cu toată înstrăinarea pe care ne-a provocat-o, atunci când realizăm, uneori din senin, că ne bucurăm cu totul de intimitatea rațională pe care ne-o oferă dialogul filosofic și când putem să ne împăcăm cu privirea rece a celuilalt, care este, de fapt, o formă de simpatie: dumneata, domnule, ai suflet de cinic!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe