Critica violenței normative și aporiile sale

Codrin Tăut Publicat la: 29-01-2016

În 1963, Theodor Adorno deschidea cursul consacrat problemelor de filosofie morală cu o meditație asupra impasului acestei discipline. Urmând imperativele Iluminismului, reflecția morală a Occidentului nu putea sfârși decât în fabricarea violenței normative. Pentru Adorno, acest din urmă concept definea o inadecvare structurală între universal și particular. În loc ca normele să ghideze și să asigure justețea acțiunilor particulare, acestea se transformau în mecanisme de constrângere care, departe de a oferi confortul care însoțește adoptarea unei bunei conduite, nu făceau decât să brutalizeze conștiința indivizilor. Plecând de la reflecțiile lui Adorno, se poate întocmi o hartă a strategiilor de demontare a inadecvării între universal și particular care alimentează violența normativă.

Un prim câmp este cel al teoriilor eticii. Fără a presupune că în acest domeniu există o omogenitate fără fisură, se poate totuși detecta o linie argumentativă care se configurează încă din secolul al XIX-lea și care se mobilizează împotriva cultului abstracțiunilor. Astfel, comportamentul etic nu mai poare fi reprezentat ca un act de conformare față de o legislație străină, ci ca expresie directă a mișcărilor interne și creatoare ale vieții. Cu alte cuvinte, se poate imagina o etică fără obligații și fără sancțiuni. Critica abstracției, debarasarea de mecanismele coercitive și transformarea actelor etice mai degrabă în momente de (auto)creație decât în episoade de conformism pasiv pot fi reperate apoi în diversele versiuni de nietzscheanism, în existențialisme sau chiar în eforturile ultimului Foucault.

Un alt spațiu în care se poate măsura ofensiva împotriva violenței normative îl reprezintă arta contemporană. Aceasta retrage certificatul de legitimitate oricărei instanțe sau autorități externe: nu canonul este cel care orientează experiența artistică, ci participarea nemijlocită a fiecărui individ. Normele estetice nu mai sunt dotate cu autonomie, ele se așază într-o nouă configurație cu fiecare observator.

Pedagogia istoriei reprezintă încă un exemplu instructiv. Ni se spune tot mai stăruitor că marile catastrofe ale secolului XX necesită o vigilență sporită față de manifestările barbariei. Se pare însă că această stare de spirit nu se poate exersa în afara unei educații a sentimentelor. Evidența privind răul din istorie nu poate fi transmisă fără o grefă artificială de experiență. Din istorie nu se poate învăța decât prin artificii de laborator.

În sfârșit, o foarte interesantă formă de ofensivă împotriva violenței normative poate fi regăsită în domeniul vast și vag al literaturii motivaționale care promite să dizolve povara datoriei în pliurile sinelui armonios.

Fiecare dintre strategiile inventariate mai sus riscă să sfârșească într-un impas funcțional. Reflecția etică, de pildă, riscă să se împotmolească într-un soi de dandysm cu valențe exclusiv estetice, pedagogia istoriei să-și sprijine tot eșafodajul pe un material atât de fragil cum este experiența trăită, avangardele artistice să deplaseze accentul de la tirania canonului estetic la cea a cotației financiare a actului artistic, noile tehnici ale sinelui pe care le propovăduiește literatura motivațională să devină doar o formă actualizată a servituții voluntare.

Un remediu parțial ar putea veni tocmai din regândirea raportului universal-particular. Pe lângă relația de subordonare tematizată de Iluminism, se poate întrezări un raport de limitare reciprocă a acestor doi poli. Universalul limitează aria de desfășurare a particularului, deoarece acesta, pentru a se putea enunța, trebuie să recurgă la resursele generalității. La rândul său, universalul se vede îngrădit, deoarece, în realitate, el nu este decât un element particular ridicat în rang. Această limitare reciprocă a celor două instanțe deschide poate un nou câmp de analiză, în care accentul nu mai cade pe un termen sau pe altul, ci pe tensiunea care se naște între ele.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe