Viața adevărată a cinicului

Cristian Iftode Publicat la: 01-02-2016

Discurs de adevăr, iubire veritabilă, viață adevărată. Ultimul curs susținut de Michel Foucault la Collège de France, în 1984, sub titulatura Curajul adevărului, are o semnificație cu totul aparte: luptând cu o boală despre care știa mai bine decât oricine că îi va fi în curând fatală, gânditorul pronunță o serie de prelegeri consacrate adevărului cinic, în care mulți exegeți și prieteni au văzut ceva de genul unui testament filosofic. Cursul nu e consacrat doar veridicției cinice, adică acelei spuneri fără ocolișuri a adevărului, brutală, riscantă și sfidătoare, pe care grecii o numeau parrhesia și despre care Foucault vorbise pe larg și cu un an înainte. În partea finală a cursului, gânditorul atacă în mod frontal însăși problema veridicității existențiale a filosofului cinic, evitând metodic termenul autenticitate, pe care îl socotea probabil abuzat și naiv folosit de prea multe ori sau chiar transformat strategic într-un instrument pervers de normalizare biopolitică: fiecare crede că este „el însuși”, dar, de fapt, devenim toți la fel, oameni ai ultimei mode, blazați căutători de senzații tari, consumeriști nevrozați în timpul liber și corporatiști disciplinați la locul de muncă.

Elaborând acest curs în care confruntă două posterități distincte ale socratismului, platonismul și cinismul antic, problema adevărului la nivelul discursului făcând treptat loc celei a concretizării adevărului în practica de viață, gânditorul francez ne lansează o ultimă provocare (întreaga discuție poate fi citită și ca o replică implicită dată lui Heidegger și modului în care gânditorul de la Freiburg tematizase ideea grecească de adevăr). Un ultim „scandal” înscenat, dar și expresia unei „împăcări” finale cu filosofia a celui care preferase mereu să își spună „istoric”, însă cu filosofia ca mod de viață și ascetică a sinelui, nu ca însumare de teorii abstracte. Cheia acestei împăcări este plasarea întregului său parcurs intelectual și civic sub semnul unei continue interogații critice pe tema adevărului. Marele său prieten, Paul Veyne, relata în acest sens o mărturisire edificatoare a lui Foucault: „Într-o noapte când vorbeam despre adevărul mitului, mi-a spus că marea întrebare… este: cum se face că adevărul e atât de puțin adevărat (d’où vient que la vérité soit si peu vraie)?”. În acest context, problematizarea „vieții adevărate” a cinicului ca „teatru al scandalului adevărului” și „grimasă a vieții adevărate” în acord cu doctrina lui Platon reprezintă nucleul întregului curs din 1984.

Filosoful cinic este radical și exagerat în toate privințele: dezideratul neascunderii devine, de-a binelea, nerușinare, renunțare completă la zona privată și expunere totală prin cuvinte sfidătoare și conduită; idealul purității ia forma unei simplități și sărăcii duse la extrem; (co)rectitudinea se concretizează în forma radicală a unei „vieți animale”, a respingerii oricăror legi și convenții sociale în numele respectării neștirbite a „prescripțiilor naturale”; în fine, stăpânirea de sine implică nu doar independența totală de bunuri externe și de recunoașterea celorlalți, ci, după cum sugerează Fr. Gros, editorul cursului, o suveranitate „militantă”, combativă, „o manieră agresivă de a fi în serviciul celorlalți, mușcându-i fără încetare prin provocări”. Observația lui Gros mi se pare concludentă: dintre toate alternativele de viață filosofică, viața cinică este, prin excelență, o viață de rezistență, motiv pentru care l-a și fascinat pe ultimul Foucault, găsindu-i avataruri moderne în viața de revoluționar sau în cea de artist al avangardei. Platonismului, ca travaliu de purificare a sufletului în vederea accesului la o altă lume, Foucault îi opune cinismul antic, „curaj al adevărului”, „punere la încercare de sine, reducere la animalitate, luptă în această lume împotriva lumii”.

Prin aceste însemnări finale de curs pe care nu a mai apucat să le rostească public, filosoful francez realizează un gest cu semnificație multiplă: desfide orice tentativă de interpretare a „îngrijirii de sine” în termenii unui individualism „narcisic”, ai retragerii de pe scena publică, coroborând dezideratul generic al stângii de transformare a realității sociale cu lecția antică a transformării de sine; el atestă încă o dată acel filon nietzschean al gândirii sale care l-a făcut să refuze fixarea în orice matrice identitară, în numele „dreptului la variație și metamorfoză”; contrabalansează scepticismul său teoretic prin împăcarea, în calitate de filosof, cu o viață de activism civic, de lupte punctuale pentru drepturile „guvernaților”, duse din postura marginală a celui ce rezistă oricărei înregimentări politice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe