Întâlnire cu Emil Brumaru (2)

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 01-02-2016

În acest număr al revistei de cultură contemporană Timpul voi continua reproducerea discuției cu Emil Brumaru, ocazionată de prima ediție a programului „Literatura de azi la Librăria Bizantină”, inițiat în anul 2014.

 

– Să nu uităm de Dimov. Practic, dumneavoastră, amânându-vă în mod conștient debutul editorial, ca și Dimov, ați fost „scuturat” de toate concesiile ideologice. Semănați foarte mult cu Dimov, ca atitudine literară și etică.

– Mi-am și propus asta, eram ferm convins. La un moment dat, îmi părea foarte rău că nu semănam așa de mult. Să nu credeți c-o fac pe grozavul, eu n-am avut conștiința că sunt poet, că așa de teribil sunt și că, dacă dispar, se termină Pământul și Cerul. Dar n-aș fi cedat compromisului ca, prin ceea ce scriu, să mă dedic partidului. Despre țară e normal să scrii, că doar o iubești, dar ei dădeau un aer așa de ciudat poveștii ăsteia… Pentru mine a fost o eliberare când am dat peste Dimov. L-am găsit prin ziare, în suplimentul despre care spuneam. Am plecat la București și m-am dus direct la el. M-am interesat unde stă. Aveam la mine primul meu volum de versuri, care era deja bătut la mașină. Îmi cumpărasem o mașină de scris Consul, care m-a făcut să scriu foarte mult. Îmi plăcea să scriu, să bat la mașină. Trebuia să scriu ca să am ce să bat la mașină. Iar scrisul se întâmpla în timpul ședințelor lunare cu medicii, unde se discuta despre păduchi, despre mortalitatea infantilă, despre closete, pentru că la țară unii nu-și făceau. Stăteam în prima bancă, lângă sobă și scriam. Iar ăia spuneau: „Uite, dom’le, ăsta își ia notițe!”. Scriam poezii nonstop, iar când veneam acasă, le băteam la mașină. Unele ieșeau foarte bine din primul foc, modificam numai două-trei cuvinte.
– Acasă unde?
– La Dolhasca…
Rezervația de îngeri
– Da, a apărut așa, dintr-odată, nu știu nici eu ce m-a apucat. Poate chiar apropierea lor, nu știu.
– Se pare că erați un personaj ciudat acolo, în Dolhasca.
– Nu eram ciudat… În primul rând, nimeni nu știa că scriu…
– O admiratoare de-a dumneavoastră care e de-acolo spunea zilele trecute că oamenii, până la urmă, s-au obișnuit cu dumneavoastră, care citeați tot timpul, după un efort din acesta de asimilare.
– Cred că inventezi…
– Nu, nu…
– Dolhasca s-a schimbat, e aproape un orășel acum. Din ’75, n-am mai fost la Dolhasca.
– Uite ce amintiri ați lăsat în urmă (…). Care a fost primul critic care a scris despre dumneavoastră și care ați simțit că a înțeles câte ceva din ceea ce ați vrut să faceți?
– Au fost mai mulți, dar fiecare spune că el a scris primul. Ștefănescu spune că el a scris primul. A ținut încă de la început la mine foarte mult, adică i-a plăcut poezia mea foarte mult, dar m-a comparat cu vreo nu știu câți scriitori, dintre care un străin. Când ne-am întâlnit, l-am întrebat cine e acela. Era un brazilian, dar el zis: „Dom’le, nu știu…”. Era un brazilian pe care nici acum nu prea-l știu, încurcat într-o istorie a literaturii Braziliei.
– Deci el a fost primul? Ceilalți sunt revendicatorii acestui început?
– În Contemporanul a apărut o cronică…
– A lui Manolescu…
– Da, Manolescu, dar era făcută împreună cu o carte de-a lui Petre Stoica, exista și metoda asta. (…)
– Deci îi avem pe Alex. Ștefănescu, Nicolae Manolescu…
– Imediat, dar nu chiar imediat a fost…
– Lucian Raicu…
– Da, Lucian Raicu, la România literară, acolo unde se face cronica…
– Cel mai mare critic de poezie al nostru.
– Da, și cel mai mare, și cel mai intrat în universul poetului. Îl simțea foarte bine și îi convingea și pe cei care citeau. Mă rog, a fost bun prieten cu Labiș.
– La Școala de literatură.
– Era învăluită în secret toată povestea cu Labiș. Nimeni nu vorbea despre el, dar știu că Raicu, când a fost propus să fie dat afară Labiș, a fost cel care s-a opus. Era singurul împotrivă, dintr-o masă de oameni. Nu era la modă pe vremea aia.
– Atmosfera anilor ’50…
– Da, era ceva cu totul deosebit… Lucian Raicu o scris o carte despre Labiș, o monografie.
– După ce au scris acești critici despre dumneavoastră, cum au început să vă vadă cei din Dolhasca?
– A scris și Valeriu Cristea, dar sătenii nu citeau reviste literare…
– Nu citeau Contemporanul?
– Nu, era un ziar semiliterar, era și cu arte, și cu alte chestii. Dolhasca era un orășel-sat…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe