Scrisoarea II. Sinucideri misterioase. Cum am tras o carte ghinionistă

Roxana Patraș Publicat la: 01-02-2016

Draga mea Camelia,

Ți-am mărturisit vreodată că mi-e teamă de „răzbunarea” lucrurilor citite prea târziu ori fără atenție, a ideilor înțelese parțial și pe urmă iremediabil uitate? Ți-am vorbit vreodată despre caracterul premonitoriu și amenințător al unor cărți pe care, imediat ce le-ai „rulat”, devin fapte ale realității concrete? O astfel de situație vinovată sunt pe punctul de a-ți povesti acum. Am impresia că misteriosul film al „sinuciderii” celor doi tineri din Iași are drept primum movens hotărârea mea de-a citi, în sfârșit, Trionfo della Morte a lui D’Annunzio. Nu prea știu ce anume m-a îndreptat spre acest roman tocmai în Ajunul Crăciunului. E cert însă că, exact când l-am terminat, m-a sunat mama (așa cum nu făcuse niciodată) ca să-mi relateze „tragedia”. Nu mai era nevoie să deschid televizorul. Ceea ce citisem se și întâmplase. Trăsesem, dintre atâtea volume adunate pe noptieră, cartea ghinionistă pentru Ana și Dragoș. Triumful morții lor.

Nefericita coincidență dintre lectura mea și știrea „sinuciderii” celor doi tineri din Iași mă obligă să reiau urma referințelor d’annunziene. Asta îmi readuce în minte prima noastră întâlnire de la bibliotecă, lunga mea tiradă asupra „micului” Swinburne și câteva poeme care-mi mai plac și acum. Oare de ce te-am făcut martora acelei scene romantice, de răfuială și amor cu un obiect cultural fără nici o legătură cu persoana mea? Mereu am intenționat să-mi cer scuze pentru inoportuna ieșire în decor. O fac abia acum. Ei bine, acum patru ani, când mi se părea șic să mă dau cu parfum de violete și să visez că-mi voi compune o bibliotecă decadentă, așezam Plăcerea lui D’Annunzio, ca și scrierile lui Wilde, în siajul retoric al literaturii prerafaelite. Giovanni Magliocco mi-a vorbit apoi despre Trilogia Trandafirului și a impus Trionfo della Morte (1894) ca pe cel mai reușit al seriei. Tot cu Giovanni am descoperit că, în ciuda notorietății sale, Plăcerea nu s-a tradus încă în limba română. Mare păcat!

Dar eroii d’annunzieni au început să umble în imaginația mea abia după ce am citit o captivantă biografie a lui Take Ionescu scrisă de Constantin Xeni. Textul nu propunea un tip cărnos și triumfal, ci un dandy înclinat să transforme politica din religie în artă. Mi se pare că tipologia asta de politician se impune definitiv odată cu volumul consacrat de André Maurois lui Benjamin Disraeli (1927), dar se poate să mă înșel. Pe scurt, am fost sugestionată să-l imaginez pe Take Ionescu drept un Andrea Sperelli român (e vorba despre eroul din Il piacere). Trebuie să recunosc că Tăchiță îmi devenise simpatic cu mult timp înainte. În plus, simțeam că el putea fi oricare dintre figurile d’annunziene, inclusiv Giorgio Aurispa, celălalt erou din Trionfo della Morte.

Citit în tandem cu iconografia pe tema triumfului morții, am priceput că romanul încearcă o recarnalizare a alegoriilor tradiționale. Sigur trebuie să fi văzut reproduceri după frescele din Pisa și Palermo sau după faimosul tablou al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, așa că nu mai insist. Asaltat de experiențele extincției și apoi de reprezentările propriei sale morți, tânărul Giorgio Aurispa se simte irepresibil atras de diverse versiuni ale sinuciderii: plonjarea în gol, aruncarea în fața trenului, împușcarea, spânzurarea, otrăvirea sau înecarea. Dar el pare tot atât de dispus să (re)compună o serie de existențe posibile, unde „se poate trăi cu metodă”, după un scenariu ideologic: viața biologică, legitimată de motoarele senzualității și de legăturile de sânge, viața adamică, protejată de cupola ignoranței, viața creștină, impunând aderența materială la stratul cel mai de jos al umanității și concepția utopică, apoi viața frenetică, propovăduită de profetul nietzschean. Iubita sa, Ippolita, încarnează moartea seducătoare și blândă, gravis dum suavis. Temându-se să nu fie lent devorat de amorul senzual al acestei Lilith, Giorgio preferă s-o „fixeze” cu privirea, s-o perceapă în stare de imobilitate statuară sau mortuară. Paloarea întunecată, subliniată cu rafinată violență de culoarea sau textura veșmintelor, îl face să gândească astfel: „Cred că numai moartă va atinge suprema expresie a frumuseții”. Spirit reflexiv și ezitant, Aurispa se decide greu să comită gestul final. Se va arunca de pe un promontoriu, trăgând-o după sine pe frumoasa Ippolita. Pe ea o ucide pentru că lui îi este frică să moară singur, pentru că vede în iubirea carnală expresia corozivă și lentă – deci cu atât mai înspăimântătoare! – a morții. „Ucigașule!”, îi strigă ea rostogolindu-se în prăpastie. Și totuși, moartea lor are un „ce” sublim, ca în poemul swinburnean Les Noyades, unde doi tineri înlănțuiți sunt aruncați în valurile Loarei, fiind damnați să treacă prin vămile morții ca să poată ajunge la iubire.

Acum imaginează-ți călduroasa, aproape meridionala noapte de Ajunul Crăciunului. Sunt 18 grade afară și au început să înflorească ghioceii. Doi tineri stau de vorbă pe balconul unei mansarde, apoi, dintr-odată, alunecă amândoi peste balustradă. Întunericul e dens și otrăvitor, așa cum numai între blocurile cocoșate din Ciurchi poate să fie. Cineva îi găsește când ea abia mai respiră. Cu vocea deja stinsă, șoptește ceva. Însă nimeni nu mai aude și nu mai înțelege nimic.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral