Spectacolul american

Lucian Dîrdală Publicat la: 01-02-2016

La 1 februarie începe marele spectacol al democrației americane. În statul Iowa, candidații la președinție ai celor două mari partide ajung, în sfârșit, față în față cu electoratul, cu ocazia așa-numitelor caucuses (întruniri) ce deschid competițiile interne. Urmează, după doar o săptămână, statul New Hampshire, cu ale sale primaries (alegeri preliminare), apoi Carolina de Sud, Nevada și, treptat, întregul teritoriu național. În același timp, în interiorul partidelor se desfășoară multe alte procese de selecție, pentru diversele demnități legislative și executive, la nivel federal sau statal. Cetățenii își vor spune cuvântul pe 8 noiembrie, iar comentatorii vor face tranziția de la comentariile preelectorale la cele postelectorale.

Acum douăsprezece luni, aveam toate motivele să ne așteptăm la o cursă interesantă, dar nu extraordinară. Doamna Hillary Clinton era favorita taberei democrate și nu se întrevedea nici un contracandidat serios: nominalizarea ei era inevitabilă. O dorea, o merita, era pregătită. Ar fi fost al doilea scrutin consecutiv în care favoritul defila fără opoziție – în 2012, nimeni nu îndrăznise să-l provoace pe Barack Obama, președinte în funcție. Cei doi-trei potențiali rivali serioși ai doamnei Clinton au decis să nu intre în cursă, convinși fiind că astfel au contribuit la coeziunea partidului. A venit însă provocarea excentricului senator Bernie Sanders, autodeclarat socialist, în jurul căruia s-au coagulat energii contestatare până atunci nebănuite. Acum, în pragul deschiderii sezonului politic oficial, nimic nu este clar. Dacă doamna Clinton va pierde și de data aceasta competiția internă, va fi o surpriză mult mai mare decât cea din 2008, când a cedat în fața domnului Obama. Scenariul este improbabil, dar nu imposibil.

În interiorul Partidului Republican, bătălia durează deja de un an și jumătate. A provocat răni și cicatrici, a incapacitat oameni politici de calibru, a creat adversități care vor trebui atenuate până în noiembrie. Se părea că, în sfârșit, va exista o cursă în care să se puncteze la ambele mari capitole: personalități interesante și viziune coerentă asupra temelor de politică publică. Apoi intră în scenă Donald Trump, cel care va face să crească mult numărul (și așa imens) de citări ale eseului lui Richard Hofstadter, „The Paranoid Style in American Politics” (Harper’s Magazine, noiembrie 1964). Mogulul are prea puține în comun cu doctrina conservatoare, iar tradiționaliștii îl consideră, pe bună dreptate, RINO („Republican doar cu numele”). Asta nu-l împiedică să captureze treptat o mare parte din energiile membrilor și simpatizanților partidului, pentru că nervii s-au dovedit mai importanți decât preceptele doctrinei. Nu pot să spun cât de competent este domnul Trump ca manager în domeniul afacerilor imobiliare, dar ca manager al frustrării și angoasei aproape că nu are egal. Atitudinile republicanilor de rând față de posibilitatea de a vota cu Trump în noiembrie par să fie în plină evoluție: de la „niciodată” la „poate”, cu mari șanse de a se ajunge la „desigur”.

Nu trebuie să ne aventurăm acum în prognoze, dar ierarhiile de preferințe pot fi un exercițiu bun. Eventual, putem atribui o pondere mai semnificativă temelor relevante pentru noi, cum ar fi securitatea în Europa de Sud-Est. Campania de anul acesta va fi interesantă pentru noi, întrucât asemenea teme au fost oarecum ignorate (sau tratate superficial) în lunile anterioare. În cazul democraților, deși doamna Clinton a emis o serie de idei proprii, candidaților nu le vine prea ușor să se îndepărteze de linia oficială a actualei administrații. De partea cealaltă, trebuie să ne convingem că enunțurile referitoare la datoria SUA de a-și susține mai ferm aliații regionali nu sunt doar artificii retorice.

Ne vine greu probabil să distingem între nuanțe. La sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80, i-am cunoscut pe Jimmy Carter sau pe Ronald Reagan după voce, dar ne puteam face o anumită idee despre prioritățile lor ascultând Vocea Americii. Astăzi, aflăm imediat ce spun și ce fac candidații, dacă Hillary Clinton a părut stresată, dacă frizura lui Donald Trump era în regulă sau, de ce nu, dacă cizmele lui Marco Rubio aveau tocuri nepotrivit de mari. Avem acces aproape nelimitat la informații și opinii, dar pentru a  înțelege mai bine ceea ce se întâmplă trebuie să ne definim propriile curiozități. De exemplu, ce strategie ar putea adopta liderii noștri în relația cu un eventual President Trump?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe