Inchiziția și încălzirea globală

Bogdan Călinescu Publicat la: 01-02-2016

Philippe Verdier era prezentatorul meteo principal pe canalul France 2. Acum câteva luni, a avut ideea nefericită să publice un eseu intitulat Climat Investigation (Éditions Ring), în care îndrăznește să scrie că nu putem fi siguri încă de un fenomen climatic pe care l-am numit precipitat „încălzire globală” (de altfel, de 20 de ani, se remarca o scădere a temperaturilor pe glob), că această schimbare climatică – ce nu e datorată omului – ar putea fi chiar benefică planetei și mai ales că isteria climatică e mai periculoasă decât fenomenul încălzirii, deoarece sunt foarte mulți care profită, de la șefii statelor la micii fondatori de asociații locale ce primesc subvenții publice. Se aruncă miliarde de euro pe fereastră pentru combaterea unui fenomen de care nici măcar nu suntem siguri că se va produce, afirmă cu justețe Philippe Verdier. Atât i-a trebuit!

Conducerea postului de televiziune France 2 – televiziune publică, finanțată cu banii contribuabilului – a decis să-l dea afară pe prezentator. Tribunalul inchizitorial a considerat că eseul lui Philippe Verdier contrazice dogmele încălzirii globale, autorul fiind pasibil de pedeapsa supremă: acum câteva secole, rugul, iar astăzi, concedierea. În urma acestei fărădelegi, Philippe Verdier a fost atacat imediat și foarte violent de ziarele Le Monde și Libération, precum și de site-ul Rue89. Oare cum a îndrăznit să scrie un text care nu e conform cu ceea ce „spune toată lumea”? Ciudată reacție din partea unor ziariști ce se consideră „progresiști”. Violența atacurilor împotriva lui Philippe Verdier a fost atât de neașteptată, încât până și editorul său a fost surprins. Acesta mi-a mărturisit că nu se aștepta la asemenea reacții, cu atât mai mult cu cât autorul este evreu și homosexual. Inchiziția încălzirii globale nu face discriminări…

 

La ce mai folosește școala privată franceză?

Dogmele de stânga și ale corectitudinii politice au infestat școala franceză, chiar și pe cea privată. Recent, am făcut câteva ore de pregătire cu o tânără absolventă al unui foarte cunoscut liceu privat catolic din regiunea pariziană. Am fost extrem de surprins de modul în care această domnișoară gândește lumea prin prisma clișeelor vehiculate la televiziune și în presă. În primul rând, deși petrecuse ani buni pe băncile acestui liceu catolic, rareori am văzut pe cineva atât de virulent anticatolic și de un ateism furios. Toate modele „progresiste” îi sunt pe plac, inclusiv căsătoria între homosexuali și libertatea acestora de a adopta copii. Bineînțeles, a decis să lupte împotriva încălzirii globale, dar și a ideilor preconcepute despre islam. Trebuie să fim conștienți, susține domnișoara, că aceste țări au fost victime ale colonialismului și că în toate religiile există violență, de aceea ele trebuie combătute. Bine, domnișoară, i-am spus eu candid, dar unde sunt catolicii (sau ortodocșii) care se aruncă în aer în mulțime sau care taie gâtul necredincioșilor? Da, mi-a răspuns prompt, așa e, însă au fost… pe vremea războiului religiilor… Dificil de argumentat în aceste condiții…

Am încercat să-i explic faptul că suntem totuși în secolul XXI și că islamiștii se comportă ca niște bestii dinaintea Evului Mediu. I-am sugerat să citească eseul Le terrorisme contre la démocratie al lui Jean-François Revel. Poate ar înțelege că teroriștii nu au o motivație logică, ei invocă o religie sau o ideologie. Crima pe care o fac e întotdeauna justificată, oricât ar fi ea de teribilă. Nu putem înfrânge terorismul cu argumentele pe care adepții săi le invocă, pentru că ar însemna să-i aprobăm. Nu știu dacă am reușit să o conving, însă m-am întrebat: cu ce rost a petrecut această domnișoară ani de zile într-o școală catolică, privată și scumpă?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral