Soarta mocanului

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 01-02-2016

O sugestie de răspuns la întrebarea care mai este statutul cuvântului mocan în limba română contemporană poți găsi după accesarea acestuia pe internet. Prima poziție peste care am dat, pornind de la o provocare de sociolingvistică, a fost o trimitere la „Codreanul” lui Alecsandri, în care apelativul are sensul „om de la munte”, unul căruia haiducul îi negoață calul (dar până la urmă i-l fură).

Este și primul sens al termenului pe care, fără conotații depreciative, îl înregistrează dicționarele curente, ca și în cazul derivatelor mocănesc (carul ~ fiind unul mare, solid, de nădejde), mocănaș, numind la plural și o pantomimă populară jucată la Crăciun, prin Dobrogea și sudul Moldovei, de persoane îmbrăcate mocănește, adică după obiceiul ciobanilor transilvăneni veniți cu oile în transhumanță. Ba, familiar, mocancă i se zicea, în prima jumătate a secolului trecut, bancnotei de 500 de lei, ce avea imprimat pe una din fețe chipul unei țărănci. Iar Drumul Mocanului este o denumire populară a Căii Lactee.

Îndată după aceasta, pe internet apar enunțuri în care mocan este utilizat însă ca depreciativ, cel astfel numit fiind eventualul handicapat, amnezicul (!) din Răchițele (gandul.info), iar apoi cel numai bun să plătească „tva de 24 la sută” când îi va veni factura „la apă” (cugetliber.ro), ca și „țopârlanul” ce s-a mutat cândva „la bloc” (domnuleprimar.ro). În mare, ne confruntăm cu porecla pentru o persoană de factură primitivă, situație consemnată în dicționare sub sensul de „epitet depreciativ dat unui om cu apucături grosolane”, „necioplit”, ba chiar „prost”.

Printre rânduri, mai ales în citatele ilustrative de sub diferite „intrări” din Dicționarul Academiei, aflăm că „mocani” erau numiți crescătorii de vite și de oi, de obicei înstăriți („Mocani bogați de vite,/ Cu chimirele ticsite” – V. Alecsandri, Poezii populare; „Prin județul Brăila, mocan e stăpânul de oi multe” – T. Pamfile). Pe de altă parte, supranumele generic de mocani l-au primit muntenii din Apuseni ce coborau la șes cu obiecte de dogărie, pe care le schimbau pe cereale („Au plecat mocani la țară,/ Cu putini și cu ciubară”).

Deprecierea termenului, iscată în zonele de câmpie, a rezultat, credem, dintr-o confruntare demografică, rezultat al transhumanței: „mocanii”, în discuțiile cu „țăranii” din satele pe lângă care treceau cu turmele spre locurile de iernat din bălțile Dunării sau ale Prutului inferior, nu erau dispuși să-și „demaște” resursele economice față de guralivii de „la câmp” (despre care Marin Preda spunea că vorbesc până îi dor fălcile!). Iar aceștia nu se vor fi sfiit să pună întrebări ce le păreau indiscrete ciobanilor: locurile unde vor mai face popasuri, cât și cum plătesc pentru nutreț și apoi pentru iernat etc. Așadar se puteau preface a nu înțelege sau, la nevoie, răspundeau ceva în doi peri… De unde le va fi ieșit renumele de greoi, de înceți la minte…

O rememorare. Prin anii ’50, am plecat odată de acasă, cu „moș Irimii”, cu căruța, cu niște saci de grâu, de cu seară, ca să prindem loc, în zori, la piața din Suceava. Celor din Dealu care, pe drum, au întrebat încotro am pornit-o asupra nopții, moș Irimii le-a răspuns că „până în vale, la Zvoriștea”, primul sat din cale. La încercarea mea de a interveni, unchiul mi-a dat un cot în coaste, ca să-mi închidă gura. A urmat povața că, la vreme de noapte, nu-i bine ca unii și alții să știe ba una, ba alta; se pot întâmpla multe! De aceea, nu m-am mai mirat că un curios din Zvoriștea a aflat că mergeam doar până la „Șărbănești”, altă primă țintă declarată fiind „Hănțăștii”…

Sensul de „cioban” al lui mocan (vezi, de exemplu, „Nimeni nu îl cunoștea,/ Tot de mocan îl lua,/ Tot cioban îl socotea” – G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române) s-a cam pierdut, fiind preluat, prin asimilare, de cioban, însuși acest nume suferind, datorită târgovețului, deprecierea semantică discutată („se poartă ca un cioban”). Mocan nu apare menționat nici în seriile sinonimice discutate recent de Rodica Zafiu într-un articol tematic din Dilema Veche. În registrul public formal, sinonimelor păstor, păcurar, cioban și mocan le-a luat astăzi locul oierul, ca termen profesional ce se bucură de o pluralitate de întrebuințări, numindu-l, paralel, pe proprietarul de oi, pe negustorul din branșă, dar și pe ciobanul propriu-zis. Așa cum apare, de exemplu, în prima atestare din Dicționarul citat, după G. Barițiu: „Pălării de care poartă pe pustele Ungariei oierii, văcarii și porcarii” (Pagini alese din istoria Transilvaniei, III, 1891), fiind un derivat de la oaie, după cum numele celorlalți profesioniști derivă de la vacă, respectiv de la porc.

Dar, dacă vor veni cândva la București, fiind nemulțumiți de vreo lege, aceștia din urmă, la TV, nu vor fi numiți… transparent; se va găsi tehnicismul bun pentru a evita asocierea cu niscai mirosuri. A fost șansa oii să-și înnobileze familia de cuvinte, după cum deprecierea țăranului, comparabilă cu declinul semantic al mocanului și ciobanului, se vrea salvată de palidul fermier. Iar, în acest curent de poleire, soarta mândrului mocan de odinioară pare a fi pecetluită. Ne rămâne, totuși, mărturia antroponimică Mocanu, ca și Ciobanu sau Țăranu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral