Alin Mureșan: „Ne dorim ca această condamnare a lui Vișinescu (și poate a lui Ficior) să nu fie singura, să nu pară că am identificat primul și singurul vinovat pentru crimele din comunism.”

Simona Preda Publicat la: 10-02-2016

Alin Mureșan este cercetător, director general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană, autor al incitantului volum Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (Editura Polirom, Iași, 2010) și coeditor al celor șase volume colective intitulate Experiențe carcerale în România comunistă (coordonator Cosmin Budeancă, Editura Polirom, Iași, 2007-2012). De asemenea, a publicat un număr impresionant de studii referitoare la fenomenul terorii din penitenciarele comunismului, despre rezistență și represiune, fiind totodată inițiatorul și coordonatorul proiectului www.fenomenulpitești.ro.

 

Discutăm în cadrul interviului despre sistemul carceral comunist și o primă întrebare este cea referitoare la puternicul aparat represiv creat la 30 august 1948 prin transformarea Direcției Generale a Siguranței Statului în Direcția Generală a Securității Poporului (Securitatea). Știm cert că rezistența în fața tăvălugului totalitar a fost puternică la o mare parte dintre deținuții politici. Represiunea inimaginabilă care a existat pentru înfrângerea acestei rezistențe – și care a presupus tortură, brutalitate, înfometare și umilințe – a fost justificată și de un document oficial?

Nu, mai ales în primii ani de funcționare, aparatul represiv a funcționat destul de haotic, nu existau regulamente și proceduri foarte clare. În schimb, existau presiuni constante de la conducerea Securității și dinspre partid, care au dus la formele de barbarie pe care le cunoaștem din memorialistică. Nu exista o listă de tortúri pe care o aplicau angajații Securității, deși totul era încurajat și tolerat de către șefii lor. Tocmai de aceea mai târziu s-au făcut unele controale în penitenciare și s-au introdus regulamente ceva mai stricte. Să vă dau un exemplu concret: în momentul în care a murit primul deținut la Pitești din cauza schingiuirilor, directorul penitenciarului a chemat din proprie inițiativă familia, ca să îi predea trupul neînsuflețit al victimei. Însă responsabilul pentru Pitești din Ministerul de Interne a intervenit scandalizat, trimițând familia înapoi și cerându-i imperativ directorului să nu mai anunțe niciodată familiile. Deci nu exista nici un fel de procedură pentru morți. De altfel, certificatele de deces au început să fie emise mulți ani mai târziu.

 

Referitor la geneza fenomenului de „reeducare”, ce rol a jucat studentul Alexandru Bogdanovici în acest context? De ce a fost considerat un promotor al reeducării? Și, mai ales, știa, înțelegea acest tânăr cu exactitate ce presupunea activitatea sa?

Nu, convingerea mea este că nimeni nu știa unde se va ajunge, cu atât mai puțin Bogdanovici. El a fost primul care a propus „reeducarea” studenților, având deja experiența închisorilor înainte de 1948, atât sub Antonescu, cât și sub comuniști. Pe de altă parte, era familiar și cu propaganda timpurie, nu doar din închisoare, ci și pentru că tatăl său lucra în administrația comunistă. A avut naivitatea să creadă că regimul poate fi păcălit printr-o renunțare formală la atitudinea anticomunistă și a plătit-o foarte scump, fiind ucis în bătaie.

 

Putem spune același lucru și despre Eugen Țurcanu?

După părerea mea, nici el nu știa, pentru simplul fapt că nici Securitatea nu bănuia. Totul a început în Suceava, când Securitatea a început să creeze o rețea informativă în penitenciar, Țurcanu fiind cel mai important informator recrutat. Trebuie să ținem cont și de faptul că, fix în acea perioadă, Siguranța se transforma în Securitate, deci lucrurile nu erau chiar atât de bine puse la punct. Iar după ce deținuții au început să descopere informatorii și să se ferească de ei, a apărut soluția violentă, pentru că nimeni din conducerea statului nu punea preț pe viața celor considerați bandiți.

 

Cum apreciem binomul agent reeducator – torționar? Există o relație de incluziune, de echivalare între cei doi termeni?

Mie nu mi-a plăcut niciodată termenul torționar în legătură cu Piteștiul, pentru că una e să fii de meserie anchetator care are în „fișa postului” bătaia și cu totul alta e să fii deținut. Calitatea din urmă i-a forțat pe deținuți să cedeze: voluntar și interesat (ca Țurcanu) sau în urma torturii repetate (precum majoritatea). Dar nu aș putea să pun pe picior de egalitate un agresor din Pitești (indiferent de circumstanțele căderii lui) cu un torționar din Securitate.

 

În 1951 pleacă de la Pitești, cu destinația penitenciarul Gherla, un lot de deținuți (printre care Popa Tanu etc.), iar fenomenul reeducării se amplifică. Regăsim ideea reeducării și la închisoarea Târgu Ocna, la Canal sau la Aiud. Vă invit să dezvoltați puțin felul în care reeducarea a luat forme demențiale și specifice în centrele de detenție comuniste.

În 1951, fenomenul s-a extins doar geografic, nu aș spune că s-a amplificat și în intensitate. La Pitești, au existat două perioade de vârf ale violențelor: din decembrie 1949 până prin aprilie 1950, respectiv din decembrie 1950 până în mai 1951. La Gherla, lucrurile începuseră din toamna lui 1950, prin rețeaua informativă de acolo, dar violențele importante au fost provocate în vara lui 1951, când le-au egalat și pe alocuri chiar le-au depășit pe cele din Pitești, oricât de crud sună. Formele pe care acțiunea le-a îmbrăcat la Târgu Ocna și la Canal au fost puternic influențate de tipul acestor închisori, respectiv faptul că exista o comunicare mult mai intensă, prima fiind sanatoriu TBC, iar cea de-a doua fiind o colonie de muncă unde erau nu doar deținuți politic, ci și angajați civil. Astfel că bătăile au fost destul de rare la Târgu Ocna, de exemplu, dar suficient pentru ca victimele să alerteze locuitorii din oraș, temnița fiind foarte aproape de stadion. La Peninsula, a intervenit un conflict puternic între comandantul coloniei de muncă și ofițerul politic, adică cel care culegea informațiile de la victimele torturate, deoarece acesta l-a turnat pe comandant pentru că încerca să oprească bătăile dintre deținuți. N-a reușit, pentru că sunt multe victime și la Canal, dar episodul spune multe despre faptul că acțiunea n-a fost coordonată la nivelul întregului aparat represiv, ci a fost ținută în secret față de mulți angajați proprii. Aiudul e un caz cu totul separat, în altă perioadă, nu aș amesteca lucrurile.

 

Există studii referitoare la profilul torționarului și, din perspectivă taxonomică, au fost identificate nu mai puțin de trei categorii (torționarul robot, cel carierist și omul de știință). Tot despre acest personaj-cheie al sistemului carceral comunist se spune că a fost creația societății din care provenea și că existența sa avea mai degrabă o explicație politică și socială decât una psihologică. Pornind de la premisa că a reprezentat un element indispensabil al impunerii regimului politic, torționarul a fost un marginal sau un privilegiat în contextul exercitării puterii?

Iarăși, depinde despre care torționar vorbim: securistul care exercita presiuni psihologice și aplica tortura fizică sau deținutul din Pitești care era obligat să joace acest rol? Pentru că nu e deloc același lucru: primul are puterea, al doilea joacă doar un rol de putere. Primul poate fi considerat un privilegiat, al doilea e mai degrabă un personaj tragic, din punctul meu de vedere. Eu nu aș face analiza aceasta a torționarului fără a contextualiza, fără a arăta că sistemul este de vină că a creat și a întreținut acest malaxor, mai mult decât oamenii care l-au compus. Sigur că au și ei partea lor de vină, nu vreau să îi absolv de nimic, dar problema principală mi se pare sistemul în sine.

 

Dat fiind că s-au comis abuzuri în închisori nu doar pe timpul regimului Gheorghiu-Dej, există posibilitatea apariției și a altor dosare? Vorbim și despre „Lista celor 35”?

Răspunsul la întrebarea aceasta nu îl putem da numai noi, pentru că dosarele sunt deschise (sau nu) de Procuratură, nu de către IICCMER. Noi ne îndeplinim în continuare misiunea, facem cercetările de rigoare, iar anul acesta, dacă nu intervine ceva neprevăzut, vom termina de analizat cazurile respective. Din păcate, depindem în proporție de 80% de alte instituții ale statului pentru a aduna informațiile necesare, iar unele dintre cele primite nici măcar nu sunt corecte. Dar bineînțeles că nu vom renunța și deja știm ce vom face din perspectiva investigațiilor speciale și după ce se vor încheia aceste cercetări.

 

Vorbim și despre alte nume în afara celor cunoscute publicului larg (Vișinescu, Ficior). Vă întreb: cum stau lucrurile în cazul lui Florian Cormoș? Este bine să amintim că, pe 8 iulie 2014, IICCMER solicitase Parchetului ICCJ începerea urmăririi penale în cazul lui Constantin Istrate (88 de ani), fost locțiitor al comandantului de la Penitenciarul Gherla, care însă a decedat în cursul aceluiași an. Și el urma să fie judecat pentru crime împotriva umanității.

Cazul Florian Cormoș e unul aparte. Din punctul meu de vedere, aici s-a comis o eroare, pentru că el a fost condamnat și a executat închisoare pentru aceleași fapte încă din perioada comunistă. Or, e un principiu elementar de drept care spune că nu se pot acorda două pedepse pentru aceeași faptă. Eroarea a fost sesizată și de către Parchet, care a dat decizia neînceperii urmăririi penale în cazul său. În rest, sigur că, în afară de cei anunțați deja în conferințele noastre de presă, îi studiem acum pe ultimii 13, dar, din păcate, în majoritatea cazurilor, nu vom putea depune sesizări penale din diverse motive: fie pentru că suspecții au murit, fie pentru că nu există victime în perioada în care ei au fost în funcții, fie pentru că ei au avut roluri de mai mică importanță și nu le poate fi imputată moartea unui deținut. De pildă, aveam o persoană pe listă care a fost responsabilă cu aprovizionarea închisorii. Este evident că nu îi puteam imputa nimic. Nu facem o vânătoare de vrăjitoare, ci de cazuri serioase, solid documentate.

 

Alexandru Vișinescu, conform rechizitoriului, deși nu recunoaște, a contribuit în mod conștient la suferințele celor de la Râmnic. Care este impactul asupra societății românești acest caz? Pentru că, odată încheiat procesul, clișee de tipul „Vișinescu a plâns” sau „vă rog să mă lăsați să mor” trebuie să facă loc unei analize istorice lucide și pertinente. Condamnarea lui reprezintă și o recuperarea a memoriei?

Nu e niciodată prea târziu pentru a afla adevărul și a se face dreptate. Vișinescu a avut o atitudine destul de pasivă în timpul procesului, nu prea a încercat să se apere, deși a avut permanent ocazia. Însă faptele sunt evidente și dovedite documentar. Cred că, în timp, vom avea analiza corectă asupra acestui caz. Pregătim ceva foarte important din punctul acesta de vedere, veți vedea la momentul potrivit despre ce e vorba. Ne dorim însă cu ardoare ca această condamnare a lui Vișinescu (și poate a lui Ficior) să nu fie singura, să nu pară că am identificat primul și singurul vinovat pentru crimele din comunism. E obligația noastră, a tuturor, dar mai ales a IICCMER, a presei și a sistemului judiciar, să ne asigurăm că nu vom face din Vișinescu un acar Păun.

 

Considerați că societatea românească încă se confruntă cu o dezbatere referitoare la atitudinea românilor față de regimul comunist? Trecerea timpului și provocările economiei de piață lucrează în favoarea nostalgicilor comunismului? Oameni ca Alexandru Vișinescu, Ion Ficior, Constantin Istrate, Florian Cormoș etc. au fost și responsabili, și/sau instrumente în mâna regimului?

Da, sigur că greutățile prezentului își spun cuvântul mai ales în cazul generațiilor care ne-au precedat atunci când se raportează la comunism. E vorba și despre o nostalgie a tinereții, și despre sentimentul de siguranță pe care ți-l dădeau slujba și apartamentul primite de la stat. Sunt lucruri de înțeles din punct de vedere psihologic. Doar că ele nu șterg cu buretele crimele comise și înapoierea socioeconomică ce au venit mână în mână cu ele și mi se pare fundamental să privim în urmă nu cu mânie, nici nu regrete, ci cu o analiză lucidă, nuanțată. Sunt de părere că cei din sistemul administrativ (într-un sens mai larg, deci inclusiv cei din aparatul represiv) poartă o responsabilitate mare, dar categoric nu singulară. Sunt niște instrumente vinovate, dacă vreți.

 

Reparațiile morale vin adesea (prea) târziu, însă reprezintă incontestabil o parte integrantă a complicatului proces de condamnare a comunismului. Întrebarea pe care v-o adresez dumneavoastră, care ați stat de vorbă cu multe dintre victimele sistemului, este următoarea: având în vedere că au trecut mai bine de 26 de ani de la căderea regimului, aceste condamnări tardive ale unor torționari sunt doar împliniri ale unui act de justiție sau împliniri ale dreptății?

Sigur că e prea puțin și foarte târziu, dar este un început. Cred că vorbim și despre justiție, și despre dreptate, chiar dacă sunt doar parțiale. Niciodată un proces singular nu va putea îndrepta toate abuzurile și crimele comise în 45 de ani și ar fi complet eronat să le punem în cârca exclusivă a lui Alexandru Vișinescu ori Ioan Ficior. De altfel, ei răspund acum doar pentru abuzurile comise de ei direct, după cum e și firesc. Însă repet că aceste două procese trebuie să fie doar începutul unui proces de aflare a adevărului prin justiție și sper ca și celelalte instituții ale statului să ne dea o mână de ajutor pentru a continua acest demers fără de care nu cred că ne putem dezvolta sănătos ca societate. Tragem încă după noi niște traume puternice, nerezolvate și a sosit momentul să le tratăm. Nu prin încarcerarea lui Vișinescu, care nu ajută nici victimele, nici pe noi și – mi-e teamă, dar sper să mă înșel – nici pe el. Dar procesele trebuie să continue, măcar ca să aflăm ceva mai mult despre cum funcționa sistemul represiv și care au fost oamenii care l-au pus în practică.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe