Demnitate umană contra libertate de exprimare. Cazul toleranței față de diferențele de grup

Tudor Ionuț Publicat la: 22-02-2016

„Demnitatea umană îndeplinește funcția unui seismograf care înregistrează ceea ce este constitutiv unei ordini legale – și anume, acele drepturi pe care cetățenii unei comunități politice și le atribuie atunci când sunt capabili să se respecte reciproc ca membri ai unei asocieri voluntare de persoane libere și egale.” (Jürgen Habermas)

 

Introducere

Puține proiecte de lege au suscitat în ultima perioadă atâta agitație/gâlceavă precum inițiativa legislativă a președintelui PSD, Liviu Dragnea, de „asigurare a toleranței față de diferențele de grup”[1]. Nu vom relua multiplele atacuri la adresa propunerii, dar acestea pot fi grupate pe câteva linii directoare: legea este o tentativă de limitare a libertății de exprimare, având posibil corolar sancționarea afirmațiilor de pe rețelele de socializare (probabil cea mai des exprimată nemulțumire); propunerea face parte dintr-o strategie politicianistă a dublului standard (dincolo de conținut, PSD-ul dedublează în stilul clasic al regimului comunist: în spatele protecției demnității nu rezidă decât o tentativă de control și îngrădire a democrației); proiectul nu este necesar, existând deja reglementări în materie.

Argumentul nostru va avea următorul traseu: vom urmări consacrarea legislativă a demnității umane și a toleranței, atât din punct de vedere intern, cât și internațional, vom analiza conținutul legii, căci se pare că acesta nu a fost dezbătut deloc, vom sesiza dacă există vreo noutate legislativă sau doar o reiterare inutilă a unei reglementări deja existente, ulterior vom introduce în discuție un concept mai larg al demnității umane, de natură politică, pentru a ne permite să sesizăm interrelaționarea epistemologică și axiologică dintre dreptul la demnitate și libertatea de exprimare.

 

1. Consacrarea legislativă a demnității umane

Conform Constituției României, „demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme” (art. 1, alin. 3). În plus, demnitatea este corelată libertății de exprimare în art. 30, alin. 6: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Consacrarea constituțională nu este o particularitate locală, nenumărate alte state prevăzând-o, unele chiar mai accentuat, e.g. Constituția Germaniei dedică întreg primul articol demnității umane și drepturilor omului: „Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului” (alin. 1).

Codul Civil conține de asemenea o referință la demnitatea umană. Codul Civil actual aduce ca noutate o consacrare expresă: „Art. 72. – (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”. Mai important este faptul că art. 252 instituie o formă generică de ocrotire a personalității umane, prin care orice persoană are dreptul la apărarea vieții sale, a integrității fizice, a demnității și a altor drepturi.

Trebuie să amintim Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, datorită proximității cu demnitatea. Discriminarea este concepută drept „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Jurisprudența Curții Constituționale este utilă clarificărilor legale. În Decizia nr. 1576 din 7 decembrie 2011, s-a statuat că „demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane” și o „valoare intrinsecă a ființei umane”[2].

 

2. Protecția demnității grupurilor defavorizate: conținutul legii

În mare, proiectul de lege dorește instituirea unei protecții juridice a demnității umane și a garantării toleranței față de diferențele de grup (art. 1 și art. 2, alin. a și b). Toleranța este strict limitată și delimitată de prevederile Constituției României (art. 3). Acesta conține o reglementare extensivă a promovării demnității umane și toleranței, articolele fiind grupate în trei categorii-destinatare: sistemul educațional (art. 4-7), administrația publică și funcționarii publici (art. 8-14) și mass-media (art. 15).

Pentru obținerea rezultatelor vizate în lege se va înființa Departamentul pentru Promovarea Demnității Umane și Toleranței, ce va opera în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având multiple atribuții (literele a-n ale alin. 1 din art. 16), vor fi introduse cursuri de promovare a demnității umane și toleranței în învățământul preuniversitar (art. 18), se va concepe un Ghid de bune practici (art. 20-23), precum și alte măsuri de natură administrativă privind activitatea funcționarilor publici (art. 24-26).

Inițial, legea prevedea sancțiuni de natură contravențională, amenda fiind aplicată de Departament, în mod diferențiat relativ la subiectul pasiv asupra căruia se răsfrânge acțiunea de defăimare socială, asupra unei persoane fizice sau asupra unui grup social. Foarte important era art. 20, prin care persoana care se considera vizată putea formula instanței acordarea de despăgubiri, restabilirea situației anterioare defăimării sociale și anularea situației create prin discriminare, ceea ce făcea ca natura juridică a instituției să fie una hibridă, atât contravențională, cât și reparatoriu-compensatorie, precum funcția răspunderii delictuale din dreptul civil.

 

3. Domeniu nou de reglementare?

În contextul legal actual, o primă formă de apărare a demnității umane o reprezintă răspunderea delictuală, art. 1349, conform căreia „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Sintagma „drepturi și interese legitime ale persoanei” vizează atât pe cele patrimoniale (evaluabile în bani), cât și pe cele nepatrimoniale, prevăzute la art. 252. Mecanismul procedural este următorul: persoana lezată în drepturile sale cheamă în judecată pe autorul faptei. Dacă reușește să demonstreze existența prejudiciului și a legăturii între acesta și autor, atunci va fi angajată răspunderea delictuală în sarcina pârâtului, care va fi obligat fie la o reparare în natură a prejudiciului, fie la una prin contra-echivalent. De obicei, instanța impune atât încetarea acțiunilor care determină acțiunea prejudiciabilă, cât și acordarea de daune-interese sub formă compensatorie, cunoscute generic sub denumirea de daune morale. Acesta este dreptul comun în materie.

Pentru situațiile în care sunt implicate diferite forme de discriminare, este aplicabilă Ordonanța nr. 137/2000. Aceasta are un conținut mult mai complex decât ceea ce este prevăzut la art. 252 din Codul Civil. Ea include nenumărate contravenții pentru situații discriminatorii, inclusiv atingeri ale demnității prin: „Orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia” (art. 15). Fiind o lege specială, completează dreptul comun în materie, suplinind acele reglementări absente din legea generală, și se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant.

Pentru comparație, proiectul de lege definește demnitatea umană ca valoare intrinsecă a oricărei ființe umane ce decurge din integritatea sa fizică și psihică și din capacitatea sa de a judeca și de a acționa în cadrul societății, după propriile alegeri, indiferent de diferențele individuale sau de apartenența la un grup social (art. 1, lit. a), iar toleranța drept manifestarea unui tratament egal față de orice persoană, indiferent de grupul din care face parte ( art. 1, lit. b).

Dacă Ordonanța este elaborată pentru a sancționa printr-o interdicție expresă toate formele de discriminare și încălcare a demnității umane, proiectul definește un conținut pozitiv, indicând maniera de concepere a demnității și a toleranței. Cu alte cuvinte, legea leagă ceea ce este deja în legislație cu o semnificație pe care Curtea Constituțională a clarificat-o ulterior. Poate părea puțin lucru, dar din punct de vedere juridic este o subliniere necesară (contrar limbajului comun, terminologia juridică tinde către termeni preciși, fără echivoc, preferabil prezenți deja în legislație). În plus, justițiabilii se pot prevala în pretențiile lor civile, dacă aleg calea dreptului comun, de semnificația pe care proiectul ar impune-o.

În al doilea rând, ținta proiectului este de a avea impact asupra domeniilor educativ și administrativ, chestiuni pe care Ordonanța nu le are în vedere. Dacă măsura este fără rezerve bine venită în mediul  școlar, la nivel administrativ putem detecta o dublă articulație: atât educativă, funcționarilor aducându-li-se la cunoștință sensul legii transpus în Ghid, cât și administrativ-sancționatorie, funcționarii publici putând fi trași la răspundere pentru acțiunile lor de încălcare a demnității umane. Astfel, întregului aparat administrativ va trebui să i se implementeze setul de principii etice și de criterii obiective pe care Ghidul le va prevedea. Indubitabil, legea este o armă cu două tăișuri, iar ceea ce este cert e faptul că arma se găsește în mâna cetățeanului.

 

4. Semnificația valorică a demnității

Când în 2006, posterior lui „9/11”, Bundestagul german a conceput o lege privind securitatea aeronautică, ce prevedea posibilitatea distrugerii în aer a avioanelor deturnate de teroriști pentru a evita pericolul la adresa unui număr mai mare de persoane la sol, Curtea Constituțională Federală a declarat-o neconstituțională[3]. Curtea a reținut că datoria statului este de a respecta demnitatea umană a pasagerilor și primează asupra protecției victimelor potențiale ale atacurilor teroriste[4].

Încălcarea oricărui drept sau libertate prin invocarea securității naționale nu poate fi susținută pentru că încalcă demnitatea umană. Maxima pe care o putem desprinde de aici este fiat dignitas, pereat mundus. Rădăcinile imperativului categoric kantian sunt adânc înfipte în această concepție. De fapt, demnitatea umană subîntinde toate drepturile și libertățile, inclusiv cea de exprimare.

Deși conceptul de demnitate este consacrat în nenumărate legislații și tratate internaționale de-abia după cel de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost corelat dintotdeauna drepturilor omului ca expresie a rezistenței la despotism, opresiune și umilință[5]. Istoria lungă a violării demnității umane, de la condiții sociale precare, tratament discriminatoriu la locul de muncă, în special pentru femei, discriminarea străinilor, a minorităților culturale, religioase, lingvistice sau de rasă, până la expulzarea imigranților și a persoanelor în căutare de azil, și-a găsit în cele din urmă variate forme de consacrare legislativă. Demnitatea a fost „principiul matriceal” al drepturilor fundamentale[6], catalizatorul euristic pentru generații succesive de drepturi ale omului. Prima generație cuprinde drepturile civile și politice, cea de-a doua drepturile economice și sociale, iar ultimele drepturile solidarității.

Afirmarea drepturilor omului este intrinsec legată de concepția politică a liberalismului, datorită căruia a putut fi afirmată în prima etapă ideea inviolabilității persoanei, a comerțului liber, libertății religioase și a dreptului democratic la participare politică[7]. Ideea o găsim transpusă în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789, în care art. 4 prevede că „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează celuilalt: astfel, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaște decât acele limite care sunt necesare altor membri ai societății pentru a se bucura de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului codifică materialul legal și politic al ultimelor două secole conform unei anumite logici. Drepturile considerate a fi „nucleul dur” al drepturilor consacrate sunt dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus relelor tratamente, interdicția sclaviei, interdicția neretroactivității legii penale și interdicția discriminării[8]. Acestea beneficiază de protecție absolută, prin comparație cu drepturile cărora li s-a conferit protecție relativă, statele putând să le aducă limitări în anumite condiții, motiv pentru care sunt numite drepturi condiționate, unde includem libertatea de exprimare. Deși este considerată o libertate esențială ce ne permite comunicarea fără limitare a opiniilor și a informațiilor, ingerința statelor este permisă atunci când sunt necesare măsuri specifice unei societăți democratice de asigurare a securității naționale, prevenirii infracțiunilor, protecției reputației și drepturilor persoanelor etc[9].

Acest scurt istoric al consacrării drepturilor omului ne indică o anumită ordine a priorităților, drepturile omului nefiind în bloc libertăți absolute la dispoziția cetățenilor împotriva actelor dăunătoare ale statelor, fiind modelate și modelând la rândul lor tradițiile juridice în care operează.

Dacă modelul C.E.D.O. este un reper juridic, doctrina politică nu este unitară în privința modelului explicativ. Pentru T.H. Marshall, libertățile individuale sunt libertatea personală, libertatea de expresie, gândire și credință, dreptul de proprietate, de a contracta liber și de a beneficia de o justiție imparțială, cele politice vizează drepturi de participare la exercițiul puterii politice, ca membru al unui corp învestit cu autoritate politică sau ca elector al unui membru dintr-un asemenea corp, iar cele sociale în spectrul de drepturi de la o formă minimă de bunăstare economică și securitate până la dreptul de a împărtăși moștenirea socială și a trăi o viață civilizată conform standardelor prevalente în societate[10]. Dar, venind dinspre spațiul anglo-american, în care sistemul juridic este de common law, Marshall nu reține aparatul conceptual abstract continental, drepturile fiind privite fragmentar, ca o treptată dobândire și consacrare individuală de libertăți. Ideea unui principiu abstract, al demnității, în lumina căruia drepturile să fie concentrate, este neinteligibil pentru un gânditor din acest spațiu. Probabil aici putem încadra afirmația ambasadorului S.U.A., pentru care libertatea de exprimare este supremă.

 

5. Demnitate versus libertatea de exprimare – o falsă dihotomie

Este indubitabil că libertatea de exprimare este indispensabilă unei societăți democratice[11], motiv pentru care intră în categoria generică a „drepturilor fundamentale”, neexistând justificări în îngrădirea sa. De fapt, dacă privim îndeaproape, această libertate vizează posibilitatea comunicării umane. Dar libertatea de exprimare nu deține o dimensiune normativă prin sine (precum putem depista în privința dreptului la viață, de pildă), nefiind capabil să instituie un drept subiectiv. Hegelian vorbind, negativitatea sa este tocmai pozitivul, adică libertatea. În absența unei determinări concrete, libertatea de exprimare este virtual infinită și nu poate fi un drept. Acesta este și motivul pentru care știința dreptului vorbește de libertate de exprimare, nu de drept la exprimare.

Dar care este legătura dintre demnitatea umană și libertatea de exprimare dintr-o perspectivă axiologică? Dacă acceptăm că „ideea demnității umane este chinga conceptuală care leagă moralitatea respectului egal pentru toate persoanele cu dreptul pozitiv (dreptul în vigoare, explicația noastră) și legiferarea pozitivă de asemenea manieră că interpunerea lor poate da naștere unei ordini politice fundamentate pe drepturile omului…”[12], atunci înseamnă că demnitatea umană reprezintă pragul absolut al evaluării și conceperii tuturor drepturilor și libertăților. Nici nu se pune problema ca o valoare să fie contrară demnității, ci trebuie să concepem relația sub forma unui test (similar raționamentelor în common law): conferă această valoare aceeași protecție precum o face demnitatea? Sau, similar: se ridică această valoare la nivelul impus de demnitatea umană?[13]

Astfel, dacă drepturile și libertățile au ca referință demnitatea, acestea nu i se pot contra-opune.

Totuși, de ce avem tendința de a interpreta relația sub forma unei dihotomii? Consider că un răspuns ține de înțelegerea ideii de justiție, datorată în bună măsură preeminenței în mass-media a cazurilor penale (deși în mod nejustificat, doar circa o pătrime din cauzele pe rol fiind de natură penală), precum și asocierea oricărei legi (și a eficacității legii) cu pedeapsa și persoana autorului. Dacă privim mai îndeaproape, sistemul juridic, în special cel de factură privatistă (ce privește relațiile între părți), se prezintă ca un imens vademecum pentru practici coerente și acțiuni care ne feresc de daune și sancțiuni. Generic, norma juridică are încastrată în esența ei prevenția, nu pedeapsa. Dreptul este și ar trebui să fie dominat de perspectiva viitorului, ca faptele dăunătoare să nu se mai petreacă, ca autorii acestora să nu le mai comită, ca prejudiciile provocate să fie reparate astfel încât cei păgubiți să nu sufere pierderile. În schimb, accentul pică pe persoana vinovatului, pe trăsăturile morale ale acestuia, pe natura sa „coruptă”, pe gravitatea faptei etc. Cu alte cuvinte, în loc ca privirea societății să fie îndreptată către victime, aceasta rămâne cramponată pe autori. În cazul de față, pare că același reflex punitiv a motivat luările de poziție în presă. Deodată, toți ne-am văzut pasibili de amenzi pentru injurii pe facebook.

Una dintre problemele legii este de fapt ideologică, neoconservatorii[14][15] sesizând dimensiunea progresistă a acesteia, afiliind-o corectitudinii politice[16]. Dacă în opinia neoconservatorismului formele de emancipare și de promovare a toleranței, drepturilor omului și egalității pot fi reunite peiorativ sub sintagma „corectitudine politică”, atunci este de neînțeles cum atât liberalii, cât și social-democrații, care încă își mai propun să rețină sub auspicii normative câte ceva din progresismul Luminilor, nu-și apropriază o astfel de inițiativă. Expectanțele unei asemenea propuneri de lege ar fi venit mai degrabă din partea liberalilor (sau, mai nou, a liberalilor din cadrul liberalilor), căci acestea sunt tipurile de valori pe care ideologia lor le-a promovat de-a lungul istoriei. După cum am văzut mai sus, burghezia a fost forța care a impus, împotriva conservatorilor, o noțiune generică de drepturi ale omului, inviolabilitate a persoanei, dreptul la un proces echitabil etc. Chiar și așa, inițierea legii din partea social-democrației este explicabilă, eforturile de conturare a drepturilor minorităților sau categoriilor defavorizate fiind una dintre mărcile definitorii ale acestei ideologii[17].

 

Concluzii

Pentru cei care nu acceptă sofisme de tipul ad hominem, în care persoana cântărește mai greu decât argumentele sale, Liviu Dragnea nu este Liviu Dragnea, ci devine o instanță auctorială ca oricare alta. Astfel, ideea unei protecții a demnității omenești ar trebui luată în considerație cu mare atenție, indiferent de cine o inițiază. Zgomotul de fond privind o posibilă încălcare a libertății de exprimare a determinat omiterea unei mize mai profunde. Recuzabil este faptul că o astfel de lege ar putea avea un impact major asupra societății nu în calitate de instanță represivă, ca și cum efectul unei legi decurge doar din sancțiunile pe care le impune, ci prin dimensiunea ei prospectivă: modelând sistemul educațional și cel administrativ în sensul unei respectări a demnității umane se poate determina un impuls în consolidarea respectului reciproc, a întăririi legăturii dintre guvernanți și guvernați, a reiterării supremației legii și manifestării spiritului democratic.

Inițial, proiectul de lege prevedea sancțiuni contravenționale. Ceea ce s-a omis cu ușurință este faptul că, în mod normal, cetățenii s-ar fi putut prevala de acest remediu legal (împreună cu art. 20, care dădea posibilitatea unei acțiuni în daune civile), în special de către cei din medii defavorizate (nu neapărat persoane discriminate), împotriva persoanelor ale căror afirmații au un puternic impact public. Inutil să mai spunem că ținta unor asemenea sancțiuni ar fi fost în primul rând politicienii. Nici nu poate fi reținută opinia Centrului de Resurse juridice, care apreciază că inițiativa paralizează posibilitatea sancționării politicienilor pentru afirmații discriminatorii[18]. Cum domeniul de reglementare nu se suprapune, după cum am văzut mai sus, afirmația este inexactă, victimele având posibilități suplimentare de acțiune.

În altă ordine de idei, este posibil ca un concept de tipul demnitate umană să reprezinte, dintr-o altă perspectivă, doar o reiterare a unei noțiuni metafizice. Totuși, dreptul, care codifică și recodifică metafizica conform propriilor necesități, solicită permanent fundamente pentru a-și susține și consolida formele de protecție, remediile, drepturile și libertățile concrete. De aceea, nu există nici o contradicție flagrantă între o lume postfundaționistă și principii de sorginte metafizică. Protecțiile juridice nu dispar în absența principiilor metafizice care odinioară le justificau. Conceptele tari de care dispunem în prezent – demnitate, cetățenie, drepturi ale omului – putem să le concepem pragmatic operative, dar în același timp contingente. Lecția rortiană[19] nu trebuie să ne scape, suntem capabili să eliminăm formele de totalitarism și intoleranță atunci când operăm modificarea conceptuală de rigoare. Ironia pragmatistă acceptă demnitatea[20] atâta timp cât servește scopului emancipator pentru care a fost concepută. Atunci când în istoria umanității ceva de genul încălcării demnității umane va dispărea, atunci ne putem dispensa și de demnitate. Dar, în circumstanțele globale actuale, avem nevoie mai mult decât oricând de o clarificare a valorilor și a standardelor etice indispensabile societăților noastre. Or, conceptul de demnitate folosește acestui scop și reprezintă în contextul actual o contingență absolut necesară.

 


[1] Vom lua ca reper ultima modificare a proiectului de lege, din data de 15.02.2016: http://www.cdep.ro/presa/Lege%20privind%20asigurarea%20tolerantei%20fata%20de%20diferentele%20de%20grup%20.pdf.

[2] A se vedea Dr. ZAKARIÁS Kinga și BENKE Károly, Demnitatea umană în jurisprudența instanțelor constituționale din Germania, Ungaria și România, p. 58, disponibil online: https://www.ccr.ro/uploads/zakarias_benke.pdf (consultat pe 15.02.2015). Nu putem reține însă caracterul creștin al demnității, conform citatului autorilor, ci doar dimensiunea religios-metafizică drept sursă de inspirație a reglementării. Ideea de valoare intrinsecă a persoanei se creionează pe alte coordonate în statele secularizate (în înțeles juridic, izvorul dreptului nu cuprinde religia), operând ca justificări general acceptabile ale unui conținut moral, determinat într-o comunitate politică, ce sunt sancționate de puterea de stat, sub forma drepturilor și libertăților. Acestea rețin din sfera moralității doar acel conținut care poate fi modelat de drept, transformat în drept pozitiv și în drepturi civile efective. Este o eroare des întâlnită printre juriști, care au tendința de a asimila sursa unei reglementări cu reglementarea însăși (eroare scuzabilă, căci este ghidată de modelul epistemologic al acțiunii în timp a legii). Legea deja instituită are drept consecință invariabilă aneantizarea a ceea ce a lăsat ca rest, juristul eliminând automat din discursul său contingența istorică.

[3] Cazul mi se pare exemplar pentru divergența dintre filosofia politică anglo-saxonă, utilitaristă în articulațiile sale principale, pentru care soluția ar fi fost inversă, și filosofia continentală de sorginte kantiană, cu un imperativ categoric transpus în ideea generică de demnitate umană, pentru care principiul respectării demnității, chiar în cazul unei minorități, primează oricărui calcul al eficienței.

[4] BVerfG, 1 BvR 357/05, 15.02.2006.

[5] Jürgen Habermas, The Crisis of European Union, Polity Press, 2012, p. 74.

[6] Jean-François Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2012, p. 1.

[7] Jürgen Habermas, op. cit., p. 79.

[8] Renucci, op. cit., p. 80.

[9] Ibidem, p. 184.

[10] T.H. Marshall, „Citizenship and social class”, în Jeff Manza and Michale Sauder (editors), Inequality and Society, W.W. Norton and Co., NY, 2009, pp. 148-154.

[11] „Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului: orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie şi să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți” – art. XI din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789.

[12] Jürgen Habermas, The Crisis of European Union, Polity Press, 2012, p. 81.

[13] Inutil să mai spunem că o asemenea perspectivă ar conduce probabil la anumite modificări legislative și jurisprudențiale. Un caz relativ recent, în care o fetiță a murit în absența unor transfuzii sangvine, pe motiv că acestea erau interzise religios, medicii neputând din punct de vedere legal să încalce alegerea părinților, ne-ar duce către următoarea întrebare: ce imperativ primează între dreptul la viață și dreptul la libertatea de conștiință? Dacă demnitatea umană este valoarea absolută, atunci orice excepție invocabilă pe calea unei libertăți nu ar putea fi reținută din punct de vedere legal. Ceea ce este curios este că vocea presei a fost virulent împotriva părinților (cu alte cuvinte, considerând dreptul la libertate de conștiință, religie și exprimare inferioare dreptului la viață și demnitate), abordând chestiunea tocmai exact invers în subiectul de față.

[15] http://www.evz.ro/anti-anti-defaimare-de-ce-legea-dlui-dragnea-nu-e-doar-proasta-ci-de-a-dreptul-periculoasa.html.

[16] Un imens sofism care bântuie intelectualitatea românească, care reține doar efectele luptelor împotriva discriminării din S.U.A., omițând cauzele acesteia și considerând în mod falacios că în Europa efectele au devenit cauze.

[17] Dacă în context românesc partidele sunt corigente la coerență și conformitate doctrinară, acesta este un argument în plus pentru educație și dezbateri politice serioase, tocmai pentru a putea contra-opune fiecărui partid propria ideologie, nicidecum a reitera emfatic, dar eronat „moartea” ideologiei sau „sfârșitul istoriei”.

[18] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20787073-crj-initiativa-lui-dragnea-paralizeaza-posibilitatea-sanctionarii-politicienilor-pentru-afirmatii-discriminatorii.htm.

[19] Richard Rorty, Contingență, ironie și solidaritate, Editura All, 1998.

[20] A se vedea Anton de Baets, A Successful Utopia: The Doctrine of Human Dignity, disponibil on-line: http://www.nnet.gr/historein/historeinfiles/histvolumes/hist07/historein7-baets.pdf. Autorul ne pune la dispoziție o interesantă sistematizare plecând de la diferența dintre demnitatea umană inerentă și demnitatea umană externă, fiecare cu propriile trăsături și cu autorii care le-au susținut. Prima variantă este esențialistă, afirmând-o ca un atribut esențial ființei umane, similar manierei în care dreptul o concepe (prezentă și în proiectul de lege), pe când cea de-a doua este mai degrabă sociologică, centrată pe relații sociale, culturală, contingent. Indiferent de opțiunea fiecăruia, conceptul de demnitate umană poate fi apropriat de drept ca funcție valorică și poate calibra toate drepturile nepatrimoniale (drepturi aparținând personalității umane) în funcție de sine.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral