Lucian Dan Teodorovici: „Urmăresc să mă bucur, să întâlnesc oameni şi să intrăm împreună în acest joc de idei şi de situaţii care e teatrul”

Dana Ţabrea Publicat la: 02-03-2016

Lucian Dan Teodorovici este scriitor, scenarist de film și televiziune, dramaturg și regizor. În prezent, cu spectacolul Unu + unu… este la al treilea proiect regizoral și la a doua colaborare cu Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași (premiera a avut loc pe 24 februarie 2016). Este la primul spectacol de autor, lucrând regizoral propria piesă publicată în volum, mai întâi sub formă de spectacol-lectură și, ulterior, ca spectacol de scenă. Ca scriitor, a fost tradus în numeroase țări din Europa, chiar și peste ocean. A obținut premii la nivel național și internațional. Ca regizor, așa cum mărturisește el însuși cu sinceritate, este abia la început, în căutarea formulelor teatrale, testând distribuții și bucurându-se de fiecare clipă petrecută în lumea teatrului, printre actorii cu care stabilește relații cordiale ca regizor, dar și ca om. Nu-i neglijează nici pe oamenii din celelalte compartimente (scenograf, sound designer, video designer, asistent de regie, lumini), stabilind relații interumane cel puțin la fel de închegate ca relațiile dintre personajele pe care le lucrează regizoral.

Cum se raportează regizorul LDT la dramaturgul LDT? Există uneori momente de conflict între regizor şi dramaturg? Cum realizaţi echilibrul între cele două ipostaze?

Încerc, mai întâi, să mă împac eu însumi cu cele două ipostaze, să mă acomodez cu ambele. Apoi, sigur, să rezolv eventualele conflicte care pot apărea. Ca dramaturg, sunt relativ sigur pe mine, pe ideile mele, pe forţa scriiturii. Iar siguranţa asta vine, evident, dintr-o experienţă destul de solidă în ceea ce priveşte literatura. Să nu se înţeleagă greşit: nici pe departe nu-mi construiesc, nici măcar în ochii proprii, vreun portret de maestru infailibil, învăţ zilnic şi sunt zilnic nemulţumit de mine însumi, inclusiv ca scriitor. Însă faptul că scriu încă dinaintea adolescenţei şi am adunat în timp multe întrebări, la care am reuşit, din fericire, să-mi ofer uneori şi răspunsuri, îmi oferă siguranţa despre care vorbeam. Ca regizor, sunt încă la început. Regizorul din mine e deci tentat, într-un fel de dublare care sper să nu atingă nivelul patologicului vreodată, să dea credit prea mare dramaturgului. Cu Unu + unu... tocmai asta am vrut să evit. Aşa încât mi-am tratat textul ca pe unul străin, enervant uneori prin sărăcia de mijloace pe care o impunea scenei, am fost ironic deseori la propriile-mi idei în urmă cu câţiva ani, când am scris textul. Bref, recunosc că m-am cam luptat, în anumite momente, cu piesa cu acelaşi nume.

 

Cum a survenit nevoia de a reactualiza piesa Unu plus unu (+ unu…) care dă titlul volumului publicat în 2014 la Editura Cartea Românească?

Spectacolul nu păstrează şi paranteza în titlu, ceea ce-l diferenţiază de piesă. Glumesc, desigur. Nu în asta constă diferenţa, ci tocmai în nevoia personală, despre care pomeniţi în întrebare, de a-mi reactualiza viziunea din urmă cu doi-trei ani. Piesa în sine vorbeşte despre manipularea prin mass-media şi despre insensibilităţile noastre la dramele din jur. Vedem atâta dramă prin intermediul micului ecran încât ne surprindem uneori, cel puţin eu o fac, căutând senzaţionalul cu voluptate, chiar dacă el ascunde o tragedie. E o dramă a societăţii contemporane, în fond. Ştirile primează, dincolo de tristeţea lor. Asta am vrut să spun, în mare, atunci când am scris piesa. Spectacolul însă e despre o condiţionare mai largă, mai prezentă în jurul nostru, nu doar cea produsă prin intermediul televiziunii. Societatea actuală ne impune permanent mode şi modele. Şi avem impresia că le putem gestiona, că putem să gândim noi înşine pe marginea lor. Uneori însă ne înşelăm crezând asta. Am încercat deci să duc mai departe spectacolul în ideea acestei manipulări continue, de care suntem conştienţi, dar căreia rareori i ne putem opune.


Dat fiind că aţi mai montat piesa sub forma unui spectacol-lectură dinamic (nu cu actorii stând pe scaune) în mai multe ocazii, ce v-aţi propus să aduceţi nou în actuala punere în scenă de la TNI?

Un plus de autenticitate şi, prin asta, de forţă. Un spectacol-lectură, chiar dinamic, îl forţează pe spectator să se acomodeze greu cu convenţia de-a lungul întregii reprezentaţii. Mi-am dorit o mai mare apropiere a spectatorului de personaje şi, mai cu seamă, să-i ofer posibilitatea să se identifice cu aceste personaje. Pentru că grotescul, absurdul, minciuna nu sunt doar în faţa noastră, uneori fac parte din noi. N-am vrut să acuz pe nimeni, eventual m-am acuzat pe mine – căci am încercat să pun în scenă întrebările pe care, fireşte, mi le pun cel mai des mie însumi cu privire la propriul comportament, la propriile-mi reacţii. Şi cred că acest tip de spectacol o face mai bine decât un spectacol-lectură.

 

„Uneori, pornind de la o intenţie pe care o ai tu, actorul adaugă o sugestie proprie, tu vii în completarea acestei sugestii, aşa încât unu + unu + unu poate da o sumă fixă şi frumoasă”

Aveţi tendinţa să colaboraţi cu actorii, să fiţi deschis la sugestiile lor sau credeţi în modelul regizorului dominator/autoritar?

Când am venit în teatru, mi-am propus să evit modelul regizorului autoritar, dominator. Nu-l înţelegeam. Mi se părea umilitor, mai ales că respect enorm actorul. Am avut ocazia să observ şi să fiu uimit de efortul, uneori greu de acceptat, pe care-l depun unii actori în activitatea asta. Am întâlnit oameni pasionaţi, care jucau în zece sau mai multe spectacole în acelaşi timp, în fiecare păstrându-şi, într-un mod care pe mine mă bulversează, rolul şi conceptul de personaj. Mi s-a părut, iar lucrul ăsta îl cred şi azi, că cei mai mulţi dintre oamenii ăştia nu mai au practic viaţă proprie, nu mai au dreptul la nici o altă pasiune, la nici un alt hobby, căci e imposibil de găsit timp pentru aşa ceva. În condiţiile astea, să vii apoi tu, ca regizor, şi să te transformi în autoritatea absolută a spectacolului pe care-l lucrezi, uneori să depăşeşti limitele unei autorităţi decente mi s-a părut de neacceptat. În plus, am avut întotdeauna în minte ideea că noi, actori, scenograf şi toţi ceilalţi oameni care facem parte dintr-un spectacol, inclusiv regizor, suntem membrii unei echipe în care nu există şef, ci doar un coordonator. Acel coordonator fiind, fireşte, regizorul. O echipă în care fiecare vine cu propria contribuţie artistică. Şi cred chiar şi acum că, în fond, nu greşesc privind astfel lucrurile.

Din păcate însă, constaţi uneori că frumuseţea teoriei poate deveni un handicap în practică. Nu numai pe scenă, de multe ori în viaţă se întâmplă să cedezi, dintr-un respect dublat de bun-simţ, iar reacţia (pe care, poate naiv, o aştepţi pe aceleaşi coordonate) să te surprindă în mod neplăcut. Mai clar spus, există situaţii în care respectul faţă de celălalt ţi-e interpretat ca slăbiciune, iar tendinţa umană e să profiţi la maximum de slăbiciunile celuilalt.

Eu, o spun cu toată sinceritatea, sunt o fire destul de autoritară în viaţa de zi cu zi, în ciuda aparenţelor. Sau cel puţin asta mi se reproşează de multe ori, în alte activităţi ale mele. Mi-am stăpânit, din motivele mai sus explicate, tendinţele dominatoare în teatru. Însă, la fel de sincer, trebuie să recunosc că sunt într-un moment în care, din păcate, încep să înţeleg şi modelul celălalt de regizor. Nu-mi place deloc, dar încep să-l înţeleg. Nu voi insista, cu acceptul dumneavoastră, asupra acestei constatări. În total, ca să nu ofer alte idei, am lucrat bine cu echipa la acest spectacol, am întâlnit actori foarte buni şi cu care e extrem de plăcut să discuţi, să schimbi idei şi aşa mai departe. Au fost însă şi situaţii care m-au dus la concluzia pe care am expus-o mai sus. Aşa încât, pe viitor, nu ştiu încă ce răspuns voi da la o asemenea întrebare. Sunt însă absolut sigur de un lucru: respectul meu faţă de ceea ce înseamnă cu adevărat să fii actor, implicit faţă de actorii adevăraţi, nu se va altera vreodată.


V-aş ruga să exemplificaţi/ilustraţi cele spuse prin câteva momente memorabile din repetiţiile la spectacol.

O să exemplific cu câteva aspecte pozitive: m-au bucurat sugestiile unor actori, mi-a făcut plăcere, credeţi-mă, chiar să renunţ eu la o idee pentru a accepta o alta, venită din partea actorilor, sau să construiesc împreună cu cei de pe scenă. Uneori, pornind de la o intenţie pe care o ai tu, actorul adaugă o sugestie proprie, tu vii în completarea acestei sugestii, aşa încât unu + unu + unu poate da o sumă fixă şi frumoasă. Nu vreau să exemplific cu nume, ca să nu exclud pe cineva, căci spuneam mai sus că nu aş dori să insist asupra ideii. Dar au existat şi asemenea momente şi mi-a făcut mare plăcere să descopăr că se poate crea o legătură bună în acest fel. Mi-a plăcut mult cum am colaborat, de astă dată, şi pe partea de scenografie, de muzică, de video, de lumini. Sunt oameni foarte buni, profesionişti, talentaţi la TNI, actori şi nu numai actori. Oameni care sper să rămână la cotele de entuziasm de acum.

 

„Nu sentimentul, ci raţiunea creează un spectacol. Şi, oricât de ciudat ar părea, raţiunea e singura şansă, cred eu, să creezi apoi sentiment între scenă şi spectatori”

Credeţi în spectacolele de autor (montarea propriilor dumneavoastră piese) mai mult decât în lucrul pe un text scris de altcineva? Care ar fi avantajele unui spectacol de autor?

Nu cred că spectacolele de autor sunt în vreun fel mai uşoare. Însă, pentru că tonul sincerităţii a fost deja dat, trebuie să recunosc că activitatea mea de scriitor mă ajută în cea de regizor. Adică sunt invitat să montez tocmai pentru că mi-am câştigat deja un oarecare nume ca scriitor, nicidecum pentru vreun succes major ca regizor – pe care încă nu am avut când să-l am, evident. Ar fi absurd să mă ascund după deget şi să mă fac că nu văd asta. Ei, de-aici vine şi o parte din răspunsul la întrebarea pe care mi-o adresaţi: în general, se preferă ca eu să montez piese proprii. N-o spun acum referindu-mă la TNI, care a fost foarte deschis în privinţa textului pe care urma să-l montez, ci mă gândesc la alte discuţii avute de-a lungul ultimilor ani cu alte teatre. E clar că se doreşte o sumă de calităţi, în ceea ce mă priveşte, căci funcţionează bine, probabil, din punctul de vedere al marketingului, al promovării. Am avut deci timp să fac observaţia asta, aşa încât m-am decis să îmi încalc propria promisiune, făcută cândva inclusiv public, anume că nu-mi voi monta piesele proprii. Am încălcat-o tocmai pentru a avea şi o experienţă în sensul ăsta. Şi, spre surprinderea mea, cu toate neplăcerile pe care mi le-a provocat uneori raportarea la propriul text, a fost o experienţă bună, folositoare, iar uneori chiar extrem de plăcută. Aşa încât o s-o repet cu siguranţă. Mă temeam că nu voi putea să aduc nimic nou ca regizor pe textul pe care eu însumi l-am gândit. Nici vorbă: dacă te distanţezi de el suficient timp, cu siguranţă vei găsi noi modalităţi de abordare, idei noi, o altă viziune chiar. Ceea ce s-a şi întâmplat cu spectacolul ăsta.

 

Care este momentul dumneavoastră preferat din spectacol? Care este relaţia dintre personaje care v-a dat cel mai mult de furcă (în trecerea de la piesă la mizanscenă)? Dar actorul pe care aţi mizat cel mai mult?

O să încep cu a treia întrebare, căci m-a făcut să mă gândesc mult înainte de a da răspunsul. Şi vă răspund astfel nu din vreo dorinţă de a intra într-un clişeu al regizorului care vrea să împace pe toată lumea, ci pentru că aşa stau într-adevăr lucrurile. Aş fi fost tentat, spre exemplu, să spun că am mizat mult pe cele două roluri văzute ca fiind principale, Cristian, al lui Ionuţ Cornilă, un rol cu accent pe dramatic, şi Povestitoarea, creată de Ada Lupu, un rol mult extins faţă de ce oferea textul, pentru că viziunea mea s-a schimbat, iar ideea unui „manipulator universal”, să-i spunem aşa, mi s-a părut foarte atrăgătoare. Dar ar însemna să mă limitez cumva spunând că miza a fost doar aici. Ar însemna să uit ce importante sunt celelalte personaje, fiecare punctând ceva ce mie, ca regizor, mi s-a părut esenţial. Cei doi „tâlhari”, interpretaţi de Dumitru Năstruşnicu şi Horia Veriveş, au un rol extrem de important în a sublinia absurdul lumii văzute de sus de Cristian. Şi, totodată, pentru a oferi spectacolului un anumit ritm al respiraţiei, căci cei doi susţin mult partea de comedie a lumii. Doru Aftanasiu, în rolul Cumnatului, e la fel de important pentru mine, căci grotescul, cu doza lui de tristeţe, nu are cum să lipsească din mica lume de pe scenă, de sub stâlp. Apoi, oamenii de televiziune, Delu Lucaci (Reportera) şi Radu Homiceanu (Cameramanul): fără ei, n-aş fi putut susţine ideea centrală, a condiţionărilor la care suntem supuşi, a minciunilor care ne înconjoară permanent.

Cât priveşte relaţia dintre personaje care mi-a dat cel mai mult de furcă, nu am ezitări: e cea dintre cei doi „tâlhari”. Piesa e scrisă pe o relaţie destul de subţire, în care unul îl copiază practic întru totul pe celălalt. Spectacolul nu putea susţine însă în întregime această unică raportare a celui de-al doilea la primul. În text, se creează comicul, chiar dacă pe o singură coordonată. În scenă, ai oameni, iar oamenii trebuie să existe. Şi-atunci, în acest caz, textul a devenit o problemă. Şi ne-am detaşat de el, creând mai mult, creând o altfel de relaţie.

În fine, ajungând la prima întrebare din serie, mă credeţi sau nu, nu am un moment preferat. E şi greu să-l ai: lucrezi atât de mult, atâtea zile, vezi de atâtea ori spectacolul, încât el se goleşte de orice urmă de imprevizibil, ba chiar şi frumosul dispare, căci, prin repetiţie după repetiţie, devine banal pentru tine, ca regizor. Un spectacol se construieşte, am învăţat asta, detaşându-te total de spectatorul care eşti, raportându-te mai mereu la spectatorul care ai fost. Mai clar spus, azi, în timp ce regizezi un spectacol, nu poţi să-ţi permiţi să stai în scaun şi să admiri, căci eşti ocupat să te întrebi permanent dacă tu, ca spectator critic al altor spectacole, ai rezona în vreun fel cu ceea ce ai creat acum. Nu sentimentul, ci raţiunea creează un spectacol. Şi, oricât de ciudat ar părea, raţiunea e singura şansă, cred eu, să creezi apoi sentiment între scenă şi spectatori.

 

Aştept cu mare nerăbdare Elefanţi roz şi galbeni, dar mai ales Lift în mişcare, puse în scenă… Lift în mişcare e piesa mea preferată din volum pentru că e brechtiană și beckettiană, detașată și absurdă… Renunţaţi la personaje în sens clasic şi vorbiţi de actori, oficiali, sufleori într-un anumit rol (al tânărului), regizorul iese şi el la rampă şi e plin de peripeţii postmoderne, postdramatice şi metadramatice (ieşiri din rol, reintrări ş.a.m.d.), în acelaşi timp de un comic savuros, chiar dacă macabru. Am şanse să văd Lift… montată cât de curând?

Să ştiţi că e şi piesa mea preferată, din volumul Unu + unu (+ unu...). Nişte comedii. Dar totodată e şi cea care mă sperie cel mai mult din punct de vedere regizoral. Vedeţi, în teatru se spune deseori că nu ideea trebuie reprezentată printr-un personaj, ci personajul trebuie să creeze ideea. Mă lupt cu afirmaţia asta, căci am, personal, o viziune uşor diferită. Experienţa însă nu mă ajută deocamdată, din păcate, să vin cu suficiente contraargumente. În concluzie, aş vrea mult să montez chiar eu Lift în mişcare, dar cred că trebuie să-mi ofer încă ceva timp până acolo.

 

„Aşa-zişii specialişti în teatru sunt convinşi că există doar o singură viziune posibilă, cea pe care au îmbrăţişat-o ei la un moment dat”

Cum vă raportaţi la tendinţele teatrale enunţate mai sus (postmoderne, postdramatice şi/sau metadramatice), având în vedere întreaga dumneavoastră activitate de scriitor, scenarist de film, dramaturg şi regizor de până acum?

Aici e o discuţie lungă, mult prea lungă pentru a o dezvolta consistent pe loc. Mai ales pentru că m-aţi pus să creez un raport cu celelalte activităţi ale mele. O să spun, încercând să reduc totul la câteva fraze, că abordez din cu totul alte perspective teatrul şi literatura. Cea din urmă, în care mă simt deocamdată cel mai confortabil, mi-a creat mecanisme care au devenit cumva organice. Nu-mi propun să depăşesc postmodernismul, de exemplu, căci ar fi ridicol. În sine, postmodernismul nu poate fi depăşit, ci doar asumat. Iar în literatură, eu cred că mi l-am asumat.

Teatrul e într-o altă etapă în relaţia cu publicul. Nu numai pentru mine, ci în general. Pentru că se adresează unui public care face parte la propriu din spectacol. Teatrul e mai direct, nu-i oferă spectatorului multe momente de meditaţie în timpul desfăşurării spectacolului, astfel încât metafora în teatru, spre deosebire de cea literară, nu are doar scopul de a îmbrăca în frumos o idee, care apoi poate fi trecută prin multe filtre de meditaţie, ci şi de a-l face pe spectator să înţeleagă acolo, pe loc, ideea, s-o asume, pentru a putea înţelege ce se întâmplă mai departe. În teatru, nu poţi să te duci cu două pagini în spate pentru a crea o conexiune de care ai mare nevoie ca spectator. Aşa încât diferenţele sunt mari. Nu numai din motivele expuse, fireşte, v-am spus că ar fi tare mult de vorbit pe temă.

Am făcut însă această introducere pentru a-mi justifica într-un fel afirmaţia de la început, anume că am moduri diferite de a privi teatrul şi literatura. Dar, tocmai pentru că sunt atât de diferite, încerc să le apropii. Cineva care a văzut o repetiţie la Unu + unu... s-a întrebat, cam mirat, dacă i-am oferit un spectacol de teatru sau „o nuvelă”. Deşi tonul era critic, într-un fel mi-a făcut un compliment, fără a încerca asta: da, încerc în teatru să mă apropii de literatură. De asta aş prefera termenul de „postdramatic” pe care mi l-aţi oferit în întrebare. E modul meu de a merge mai departe în teatru. Observ, cu destulă amărăciune, că mulţi critici sunt subjugaţi de un singur model pe care-l oferă azi teatrul românesc. Şi refuză, cu o încăpăţânare care îmi provoacă sentimente diverse, să analizeze un spectacol din alte perspective, punând la contribuţie alte mecanisme de interpretare. Ei vor ceea ce ştiu – şi uneori vor teribil de zgomotos, proclamând, dând sentinţe, în loc să facă un minim efort de înţelegere a abordării diferite. Asemenea acelui personaj pomenit mai sus, care a înţeles că a văzut „o nuvelă” în loc de un spectacol, mi se pare uneori că aşa-zişii specialişti în teatru sunt convinşi că există doar o singură viziune posibilă, cea pe care au îmbrăţişat-o ei la un moment dat.

Eu însă aşa gândesc, nu am nimic de pierdut: fac teatru pentru că m-am îndrăgostit de teatru la un moment dat. Încerc să fac un teatru diferit, al meu, pentru că, vă spun sincer, nu urmăresc cu acea patimă care, uneori, se confundă cu ura să fac o carieră răsunătoare în acest domeniu. Urmăresc să mă bucur, să întâlnesc oameni şi să intrăm împreună în acest joc de idei şi de situaţii care e teatrul. E singurul motiv pentru care mă încăpăţânez să trec uneori şi peste obtuzitate, şi peste răutăţi inevitabile. Privind astfel lucrurile, habar n-am dacă o să reuşesc să devin cu adevărat un regizor important. Dar nu mi-am propus asta, nu tremur pentru asta. V-am spus ce aştept de la teatru. Altfel, o să rămân întotdeauna scriitor – şi fac afirmaţia asta, asumându-mi inclusiv faptul că nu sună foarte bine. Aşa încât o să-mi văd mai departe de perspectiva proprie, o să fac propriile alegeri în teatru, fără să mă las atras de curente care, aşa gândesc unii, îţi asigură succesul. Cred însă că am mers prea departe cu explicaţiile, aşa că mai spun o dată, scurt: da, postdramatic e un concept cu care mă simt într-o relaţie bună. Nu unicul, fireşte.

 

Ne mai pregătiţi şi alte surprize (piese de teatru noi)? Cât se poate divulga…

Am început să scriu două piese. Nu fac asta de obicei, când scriu ceva mă concentrez strict pe acel text. Însă acum, începând lucrul la o piesă, mi-a venit o idee pentru o alta. Cumva sunt legate, deşi temele sunt complet diferite. Dacă o să mă descurc aşa cum simt că pot s-o fac, voi mai publica într-un an-doi un volum de teatru. Dar nu mă grăbesc: prioritatea mea e să scriu un nou roman acum. Şi mi-aş dori să montez, cât mai repede cu putinţă, un alt spectacol. Dacă se poate, pe un text clasic. Dacă însă există un alt interes, iau în calcul şi o altă montare a unui text propriu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe