Leonidas Rados: „Constat cu neplăcere că suntem adesea prea modești când vorbim de trecutul acestui oraș”

Andrei Giurgia Publicat la: 07-03-2016

Un subiect mereu actual ce are în centru istoria orașului Iași este legat de situația clădirilor de patrimoniu. În ultimii ani s-au făcut câțiva pași, dar aproape nesemnificativi în comparație cu numărul total al clădirilor care se află într-o situație dificilă. Clădiri de o certă valoare istorică riscă să nu mai existe, iar autoritățile par să nu acorde atenția cuvenită în astfel de situații. O discuție despre situația actuală a clădirilor de patrimoniu din Iași, dar și despre Seminarul Teologic de la Socola, cu istoricul Leonidas Rados, șeful Departamentului de Istorie a culturii din cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași.

 

Cum ați caracteriza situația în care se află clădirile de patrimoniu din Iași?

În nici un caz nu este o ipostază onorantă, cu deosebire pentru noi, ieșenii. Arată cât ne prețuim istoria și înaintașii. Puține edificii au fost reabilitate și arată foarte bine, îndeplinindu-și rolul pe care trebuie să-l aibă în comunitate: Palatul Culturii, Muzeul Unirii, Biserica „Sf. Sava”, Biserica „Trei Ierarhi”, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” ș.a. Dar cele mai multe clădiri de patrimoniu, veritabile bijuterii din trecutul istoric și cultural al Iașului, se află într-o situație deplorabilă, unele chiar în stare de precolaps, și au nevoie urgentă de atenția noastră: Filarmonica, Muzeul de Științe Naturale, Casa Beldiman de pe strada Săulescu (Palatul Copiilor) și, în fine, clădirea altădată parte a Seminarului de la Socola, ca să mă rezum doar la câteva cazuri mai cunoscute.

Ca ieșean, și cu atât mai mult ca istoric al culturii, trăiesc adesea un sentiment de jenă, de vinovăție chiar; pentru că eu, personal, alături de zeci de mii de locuitori ai orașului, nu am făcut mai nimic pentru a îmbunătăți această realitate nefericită. Pasivității populației i s-a adăugat incompetența, corupția și, pe deasupra, lipsa de considerație a autorităților locale față de trecutul și cultura orașului pe care îl gospodăresc. Când administratorii orașului fac din afacerile sentimentale activitatea lor de căpătâi, cum s-a petrecut de curând, avem rețeta dezastrului perfect în celelalte registre, preocuparea pentru clădirile de patrimoniu situându-se imperturbabil la coada clasamentului.

 

Au existat mereu alte urgențe…

Fără îndoială, cine să considere salvarea vechilor edificii la fel de importantă precum utilitățile, transportul, sănătatea, educația? Mă întreb dacă suntem într-adevăr pregătiți să facem din restaurarea acestor edificii o prioritate locală, fără să ignorăm urgențele vitale și nevoile firești ale unei metropole de dimensiunile Iașului.

 

Ce ne recomandă din punctul de vedere al zestrei de clădiri de patrimoniu, comparativ cu alte zone istorice importante din țară?

Să nu uităm că Iașul a fost multă vreme, până la 1862, capitală de țară. Așa se explică numărul mare de clădiri de patrimoniu și monumente de for public, care ne situează, după informațiile mele, pe locul secund. Pe de o parte, este o binecuvântare (pe care încă nu știm să o fructificăm), pe de altă parte, implică o responsabilitate uriașă, totul într-o ecuație în care trebuie să ținem seama și de forța economică a orașului, din ce în ce mai scăzută. Trecutul ne-a oferit destule premiere care ne obligă: prima școală de studii teologice, Seminarul de la Socola (1803), prima societate științifică, Societatea de medici și naturaliști (1835), prima universitate (1860), o celebră societate literară, Junimea, care a contribuit enorm la așezarea culturii române moderne, și exemplele pot continua. De altfel, constat cu neplăcere că suntem adesea prea modești când vorbim de trecutul acestui oraș, grijulii să nu deranjăm, și ne ferim a spune adevăruri precum acesta: cele mai numeroase personalități care au marcat cultura română în secolul al XIX-lea provin din Moldova, s-au școlit sau au activat, cel puțin o perioadă, în Iași.

 

„…asistăm la un asalt simbolic la adresa identității Moldovei și a capitalei sale

Care este valoarea pe care o dau aceste clădiri orașului? Ce ar trebui să conștientizeze autoritățile?

Cu toții avem o oarecare idee despre cum alte țări sau alte orașe știu să-și pună în valoare această zestre fantastică, a vechilor zidiri. Nu intenționez să par naiv, să cred că odată restaurate ele vor produce imediat bani în industria turismului și/sau divertismentului, precum în străinătate. Nu avem – încă – un turism adevărat și constant în Iași, dar, cu politici înțelepte și consecvente, și acest blocaj poate fi depășit. Edificiile vechi însă croșetează zi de zi, atunci când trecem pe lângă ele sau le admirăm în imagini, un element de care ducem lipsă mai mult decât de fonduri: spiritul comunitar local, mai ales într-o vreme în care asistăm la un asalt simbolic la adresa identității Moldovei și a capitalei sale. La acest capitol am fost și suntem deficitari în cel mai nesănătos mod, din motive pe care personal le conștientizez, dar nu e loc aici să le detaliez. Odată reabilitate, edificiile trebuie să devină cât mai accesibile publicului și să aibă, la vedere pentru trecători, chiar în stradă, plăcuțe cu date de identificare în două sau chiar trei limbi. Avem exemplul fericit al Bisericii „Sf. Sava”, de lângă Hala Centrală.

 

Recent, ministrul Culturii a făcut o vizită de lucru la Iași. A văzut anumite clădiri care se află în situații jalnice, printre care și Seminarul Teologic de la Socola. Ce s-a constatat la fața locului?

Într-adevăr, ministrul Vlad Alexandrescu a făcut loc, într-un program altminteri încărcat, unei vizite la Socola. Nu a fost nevoie să insist, a reacționat imediat, deși trebuia să plece la Palatul „Cuza” de la Ruginoasa. La Socola a găsit o construcție într-o stare precară, supusă oricând pericolului prăbușirii.

 

Care este importanța și semnificația acestei școli, unde a studiat și Ion Creangă?

„Seminariul de la Socola”, cum era numit în epocă, a fost înființat la 1803/1804 de domnitorul Alexandru Moruzzi, la stăruințele mitropolitului Veniamin Costachi (de aceea școala avea să fie cunoscută și ca „Seminaria Veniamină”) și a funcționat la Mănăstirea Socola până la sfârșitul anului 1885, după care a fost mutat în oraș. Motivele schimbării sediului au ținut atât de starea deplorabilă a clădirilor de la Socola, care nu mai puteau fi reparate, dar și de numărul mare de elevi externi care locuiau în gazdă în împrejurimile școlii, în condiții improprii, „degrădătoare”, cum scriu documentele, împletind derapajele morale cu rezultatele proaste la învățătură.
 

Comitetul Unionist la 1856. În centru, președintele Neofit Scriban,
profesor la Seminarul Socola (sursa: Arhivele Naționale Iași)

 

Seminarul era destinat instruirii preoților și avea două niveluri, inferior, de patru ani, unde studia majoritatea elevilor ce doreau să îmbrățișeze această profesiune, și superior, de trei ani, unde se perfecționau cei destinați carierei didactice și/sau înaltei ierarhii clericale. Între 1855 și 1858 pe aici a trecut ca învățăcel și Ion Creangă, urmând la cursul inferior. Cu drumul din satul natal și sosirea la vestita școală a Socolei se termină simbolic, dacă țin bine minte, și capodopera sa, Amintiri din copilărie.

 

A fost prima școală de acest tip din Principate, o școală cu profesori de renume

Da, și aici avem o întâietate pe care nu o valorizăm cum trebuie. La București bunăoară, o școală de înalte studii teologice a fost înființată abia la 1836. Mulți dintre profesorii Seminarului de la Socola reprezintă nume celebre în Biserica Română, în știință și în educație. Între clerici, i-aș aminti pe Filaret Scriban, multă vreme directorul Seminarului, profesor la Universitatea din Iași, pe fratele său, Neofit Scriban, președintele Comitetului Unionist creat la 1856, care a jucat un rol esențial în Unirea Principatelor, Melchisedec Ștefănescu, episcop de Roman și membru al Academiei Române. Dintre mireni, mult mai numeroși, s-au remarcat Damaschin Bojincă, director al școlii, profesorul de elină Gheorghe Erbiceanu, foarte respectat de elevi, fratele său Constantin Erbiceanu, bun istoric al epocii fanariote, viitor academician și profesor la Universitatea din București, Petru Râșcanu, profesor de istorie la Universitatea din Iași, și lista poate continua.
 

Corespondență cu Seminarul de la Socola, relativă la cei doi bursieri
trimiși în 1860 la studii teologice în Rusia (sursa: Arhivele Naționale Iași)

 

Cu ce idei a venit domnul ministru?

În primul rând, a acceptat imediat implicarea ministerului în proiectul de salvare a clădirii, chiar dacă sprijinul este deocamdată simbolic. Apoi a cerut suportul comunității locale. A mai spus că sunt deja deschise zeci de șantiere la care se lucrează sau care se află în stare de conservare și acestea ar trebui închise, înainte de deschiderea altora noi, lucru altminteri de înțeles. Și de curând, după prăbușirea turnurilor bisericilor din Rotbav și Roadeș, a obținut acceptul guvernului pentru constituirea unui fond de urgență destinat monumentelor aflate în pericol imediat de prăbușire. Datele profesionale și personale ale ministrului, ca și echipa de care s-a înconjurat, îndeamnă un rezervat ca mine să fie optimist cu privire la soarta clădirilor de patrimoniu din țară. În fond, se vede lesne că activitatea ultimelor luni la Cultură este mai bogată în inițiative decât întreg deceniul anterior. Mă tem că până în noiembrie 2015, cu puține excepții, s-a dormit foarte bine în acel fotoliu.

 

Să începem să ne ajutăm singuri, fără a mai aștepta intervenția providențială a centrului

Ce se dorește de la acest loc, inclusiv de la campania de salvare în care vă implicați din propria dorință?

Întâmplarea a făcut să am în lucru  monografia lui Constantin Erbiceanu, unul dintre cei mai titrați profesori ai Seminarului de la Socola, așa încât istoria așezământului îmi era binecunoscută. Când am auzit de campania celor de la Institutul de Psihiatrie, am dorit să mă implic și, între altele, să corijez anumite informații exagerate sau false care își croiseră deja drum în presă.

Deși mediul academic din care provin este marcat de spirit concurențial și de orgolii profunde, mărturisesc că în această campanie am renunțat la orice urmă de vanitate personală; accept cuminte orice rol și îmi adaptez programul în funcție de ceilalți actori implicați, în speranța că vom avea un rezultat pozitiv.

Cei de la Institutul de Psihiatrie „Socola”, care dețin edificiul în cauză, intenționează ca, după reabilitare, să organizeze acolo un mic muzeu al Seminarului și să creeze un centru pentru copiii dependenți de noile tehnologii. Așadar, o împletire între vechi și nou, de care vor beneficia în primul rând copiii.

 

Aveți și ideea unui simpozion dedicat acestui subiect…

Ideea organizării unui simpozion dedicat acestei școli a apărut de curând, în timpul unei discuții cu părintele Dragoș Bahrim, directorul Seminarului Teologic Ortodox de aici, interesat și el de subiect. Cel mai probabil, manifestarea va fi găzduită în aula Filialei Iași a Academiei Române, în a doua jumătate a lunii aprilie 2016, dacă reușim să mobilizăm la timp resursele științifice necesare.

 

Ce șanse reale are Iașul de a se redresa în situația actuală, atunci când vorbim de patrimoniu? Cine ar trebui să se implice și în ce mod?

Consider că nu trebuie să așteptăm pasivi reacția Bucureștiului, chiar dacă economia regiunii ne arată că Iașul s-ar putea descurca cu greu pe termen mediu fără alocări, fie ele și parțiale, de la bugetul de stat. Schimbarea trebuie să înceapă cu noi, cei de aici: voluntari, autorități locale, ONG-uri, populație, agenți economici. Am încredere că alocările de la centru vor veni și ele, dacă noi dovedim că vrem într-adevăr să remediem situația. Adevărul este că numărul acestor clădiri va crește odată cu trecerea timpului, căci noi edificii urmează să fie clasate în viitor ca aparținând patrimoniului național. Așadar, situația va necesita o atenție din ce în ce mai mare din partea categoriilor amintite.

Șansele sunt bune, mai ales că traversăm un moment propice, pe care trebuie să-l fructificăm. Nu este criză, iar veniturile populației au crescut puțin, raportat la anii anteriori. Aeroportul începe să-și îndeplinească menirea, chiar dacă nu lipsesc deficiențele, așa că, ipotetic, în Iași poate intra un număr tot mare de vizitatori, fie și în absența deja legendarelor autostrăzi. Pe de altă parte, se conștientizează atât la Iași, cât și, surprinzător, în anumite cercuri din București faptul că Moldova și capitala sa au fost ignorate de autoritățile centrale și evitate de investițiile străine sau guvernamentale, iar acum discrepanțele iau proporții uriașe și produc efecte nedorite, greu de controlat. Or, tocmai această izolare poate determina deșteptarea spiritului comunitar despre care vorbeam. Să începem să ne ajutăm singuri, fără a mai aștepta intervenția providențială a centrului. Eu am speranțe că și acolo va ajunge vestea că, totuși, mai existăm.

Fără îndoială că centrul ar fi satisfăcut dacă totul s-ar rezolva cu fonduri locale, autoritățile de aici ar jubila dacă guvernul ar pune imediat toate sumele la dispoziție, iar populația ar fi fericită să admire clădirile restaurate fără a se implica defel. Nu văd posibil un scenariu în care eforturile aparțin unei singure părți și nici măcar nu ar fi de dorit. Soarta clădirilor de patrimoniu și a celorlalte monumente depinde de toți actorii implicați, inclusiv de noi. Altminteri, cred că le-am valoriza mai corect noi, ieșenii – și, la scară națională, membrii celorlalte comunități locale – dacă am și face ceva concret pentru salvarea lor, fie și contribuind cu sume modeste la diversele campanii deja demarate. Dacă nu au fost până atunci, în acel moment ar deveni ale noastre.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe