TIMPUL 140: continuitate a tradiției și discontinuitate ideologică

Daniel Șandru Publicat la: 11-03-2016

Anul acesta, pe 15 martie, aniversăm 140 de ani de la apariția publicației noastre. Nu este neapărat un moment al bilanțului, câtă vreme Timpul merge mai departe. E doar un popas menit să ne permită a ne trage puțin sufletul, așa cum au făcut-o probabil și alte generații redacționale, așa cum o vor face, la fel de probabil, cei care ne vor urma.

Situați în prezent, privim cu reverență spre trecut, pentru a le mulțumi tuturor celor care au asigurat, de-a lungul vremurilor, existența spiritului acestei publicații, dar ne îndreptăm totodată privirea optimistă către viitor, conștienți însă, precum alpinistul din metafora popperiană referitoare la „sursele cunoașterii și ale ignoranței”, că nu am atins nici pe departe cel mai înalt vârf al muntelui și că este posibil ca, atunci când ceața se va fi risipit, un alt vârf să apară la orizont. Avem deci suficiente motive să ne bucurăm de prezența benefică a îndoielii, ceea ce ne îndreaptă spre singura certitudine care asigură colocvialitatea specifică dialogului intelectual pe care îl practicăm în paginile revistei, aceea că nimeni nu deține adevărul absolut.

Dacă ar fi să identific principalul element ce asigură continuitatea tradiției pe care Timpul o poartă cu sine, aș spune că acesta e dat de spiritul critic. Ca publicație conservatoare (în a doua jumătate a veacului al XIX-lea) sau ca o gazetă liberală (în prima parte a secolului trecut), ca „tribună a democrației și libertății” ori ca revistă de cultură (imediat după 1990), Timpul a redat mereu în paginile sale această virtute intelectuală, luând poziție nu doar față de problemele controversate din spațiul civic, ci raportându-se și la fenomenele culturale importante într-o manieră ce a presupus atitudinea interogativă. Ca atare, regăsirea identității critice a publicației reprezintă și pentru noi, cei de astăzi, un permanent exercițiu de recuperare, în contextul căruia prezența lui dubito se manifestă nu doar prin raportare la obiectul analizei (fie acesta o problemă care ține de literatură, filosofie, politică, arte etc.), ci și față de propria noastră situare în raport cu el. Mizând pe acest joc al onestității fundamentate pe asumarea subiectivității în înțelegerea lumii noastre, avem siguranța unui echilibru de tip „metretic”. Iar acesta din urmă nu ar fi, cred, posibil în lipsa tradiției a cărei continuitate suntem datori s-o recunoaștem.

Continuitatea tradiției nu exclude însă, așa cum rezultă din chiar istoria publicației, discontinuitatea ideologică. Ceea ce îmi pare a fi benefic în existența acesteia din urmă e câștigarea pariului diversității ideilor. E și o formă de a prețui prezentul, recognoscibilă în faptul că paginile revistei sunt deschise dialogului bazat pe argumente, pluralismului axiologic și, în mod evident, opiniilor asumate responsabil. Timpul este, în sine, un act de cultură democratică, iar această realitate e rezultatul principiului asumat de actuala echipă redacțională încă de la primul număr al seriei noi, apărut în urmă cu exact doi ani. Am considerat că, într-o societate marcată de deficit democratic, la întreținerea căruia au contribuit, și în trecut, ca și azi, intelectualii înșiși, este necesar să încercăm a construi punți pentru dialog, indiferent de opțiunile ideologice, fie acestea culturale ori politice, ale celor interesați de ceea ce se întâmplă în spațiul nostru public și cultural. Desigur că remanențele mentalității totalitare, replicate individual și la nivelul conștiințelor intelectuale, se constituie în continuare în obstacole pentru dezbaterea autentică. Totuși, e cu atât mai provocator să încerci a răspunde monologului autoritarist cu decența unei invitații democratice la dialog. Și e foarte interesant, aș adăuga, să vezi cum „căpitanii culturali” – spre a modifica ușor o sintagmă aparținându-i lui Adrian Marino – reacționează la ludicul inerent unei asemenea invitații. Pentru că aici se află punctul unui conflict ideologic pe care prezentul Timpului îl marchează, acela dintre serenitatea opiniilor libere, proprie „oamenilor ideilor” (Lewis A. Coser), și încrâncenarea specifică oamenilor unei singure idei.

Tocmai din acest motiv, cred că intersecția aceasta, cumva dialectică, dintre continuitatea tradiției și discontinuitatea ideologică face ca publicația noastră să fie un mediu fertil pentru pregătirea viitorului. De altfel, dincolo de temele abordate în paginile Timpului, toate evenimentele organizate în ultimii doi ani, cu sprijinul unei game variate de parteneri instituționali, de la editarea suplimentelor revistei și susținerea unor importante festivaluri în diferite zone ale țării, trecând prin organizarea de conferințe și dezbateri pe teme de acută actualitate și ajungând până la proiectul de impact național și transfrontalier al Campaniei „Oamenii Timpului”, se constituie în piloni pentru ceea ce ar putea însemna mâine un spațiu public al normalității. Adică al recunoașterii valorilor, al exercițiilor de admirație pentru alteritate și diversitate, în fine, al depășirii unui provincialism identitar pe care încă îl purtăm, din variate motive, în ranița istoriei noastre recente. Deci să pășim cu încredere mai departe.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe