Scurtă istorie a „Timpului”

Mihaela Mocanu Publicat la: 11-03-2016

Un moment aniversar este un prilej de bilanț, de analiză retrospectivă a ceea ce s-a înfăptuit, fiind în același timp un moment oportun construirii de noi proiecte. În urmă cu 140 de ani, la 15 martie 1876, vedea lumina tiparului, la București, primul număr al revistei Timpul. Ziar al puterii conservatoare, Timpul avea să devină, în scurtă vreme, odată cu instalarea liberalilor la putere, principalul ziar de opoziție. Conducerea publicației îi fusese încredințată scriitorului și gazetarului Gr.H. Grandea, urmând ca, la începutul anului 1877, direcțiunea gazetei să fie preluată de Titu Maiorescu. Începea astfel ascensiunea Timpului, care, într-o perioadă scurtă, a reușit să se impună în peisajul presei autohtone atât prin detenta problematicii abordate, cât și prin ținuta discursului jurnalistic, net superior celui cultivat în epocă.

Publicația a apărut la început cu subtitlul Ziar politic, comercial, industrial și literar și cuprindea în structura sa rubrici precum: „Știri telegrafice din țările străine”, „Știri telegrafice ale Timpului”, furnizate de Agenția Havas, „Cronica internă”, datată cu zilele stilului vechi și nou, „Din afară”, „Revista ziarelor”, „Telegrame externe”, „Ultimele știri” și „Foiletonul”.

 

De la tribună a puterii, la ziar de opoziție

Gazeta avea în redacție trei nume grele în epocă: Eminescu, Caragiale și Slavici, cei trei alcătuind un triumvirat, care a făcut din publicația grupării conservatoare una dintre cele mai importante publicații ale vremii. Articolele politice, semnate inițial de Gr.H. Grandea, neagreat în cercul Junimii și al Convorbirilor literare, sunt încredințate ulterior de Maiorescu lui Slavici. La insistențele acestuia, Maiorescu și Iacob Negruzzi, care doreau o nouă orientare a ziarului, M. Eminescu părăsește postul de bibliotecar de la Iași și se angajează ca redactor la Timpul, spre sfârșitul lunii octombrie 1877. Vreme de șase ani, Eminescu publică fără semnătură, cu puține excepții, articole politice, cronici interne și externe, note, recenzii și studii. Venirea poetului în redacție se face simțită în calitatea și varietatea articolelor: partea literară a publicației se îmbunătățește considerabil, sunt publicate articole de sociologie, istorie socială, analiză a stărilor politice din țară și din afară. La puțin timp după venirea lui Eminescu în redacție alături de Slavici, vine și Caragiale.

Chemat de Eminescu, Caragiale intră redactor la Timpul în primăvara anului 1878 și va rămâne până în primăvara anului 1881. Chiar dacă numele celor trei nu figurau pe frontispiciul ziarului, ei purtau răspunderea materialelor publicate în paginile Timpului. I. Slavici colaborează cu proză, recenzii și note, I.L. Caragiale, cu articole de fond, precum „Naționali liberali” (29 martie 1878), „Liberalii și conservatorii” (8 aprilie 1878), „Ce este centrul?” (14 noiembrie 1878), cu reportaje parlamentare, știri interne și externe, note, informații și cronici teatrale. Eminescu, la rândul său, devine responsabil de paginile de politică internă și externă. Scrisul eminescian depășește doctrina conservatoare, jurnalistul manifestându-și libertatea de a da glas convingerilor politice, chiar și atunci când acestea nu rezonau cu politica celor care susțineau financiar gazeta. Poetul dă strălucire Timpului, făcând din acesta un etalon al scrisului jurnalistic în epocă. De altfel, era curentă în acea perioadă preluarea textelor din gazeta conservatoare în celelalte publicații ale vremii. Pe de altă parte, polemica cu redactorii de la Românul a făcut la vremea respectivă deliciul contemporanilor, care asistau la duelul ideatic a doi dintre cei mai cunoscuți jurnaliști ai vremii. Ziarul liberalilor „era atacat în cultura lui superficială și în concluziile lui grăbite de un om care-și chibzuia fiecare gând și care măsura forma potrivită cu dânsul”, oferind prilejul unor ample excursuri paideice gazetarului Eminescu (Nicolae Iorga, Istoria presei românești, Muzeul Literaturii Române, București, 1999, pp. 152-153).

 

Din redacția Timpului

Originalitatea ideilor exprimate de poet în paginile de ziar își află rădăcinile în vasta experiență de lectură și în puterea creatoare ale autorului, dar, fără îndoială, și în atmosfera particulară ce caracteriza redacția Timpului. Paginile de memorialistică lăsate de Slavici și Caragiale ne ajută să refacem starea de spirit și relațiile speciale dintre gazetari. Despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale, Slavici notează: „Doi oameni în multe privințe foarte deosebiți, care se căutau unul pe altul și se bucurau când puteau să petreacă un ceas, două împreună. Era o plăcere nu numai pentru dânșii, ci și pentru orișicine care vedea cum petrec împreună” (Ioan Slavici, Amintiri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 157). Chiar dacă deosebirile de structură erau foarte mari ‒ unul iubea singurătatea, pe când celălalt prefera compania prietenilor, unul vedea în trebuințele omenești sursa tuturor suferințelor, pe când celălalt considera că satisfacerea oricărei trebuințe constituie o plăcere, ceea ce i-a apropiat, spune Slavici, era, înainte de toate, cultul formei. „Țineau amândoi să-și cetească împreună scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei însă nu se mărgineau să cetească, ci începeau să și discute mai întâi asupra limbii, apoi și asupra cugetărilor și se pierdeau în discuțiuni în vreme ce paginatorul din tipografie cerea mereu manuscris. Erau însă amândoi de părerea că anume cele ce au să fie cetite de mulți trebuie să fie scrise cu multă îngrijire, și nu țineau seamă de stăruințele paginatorului, care nu-și dădea seamă că «limba păsărească» e propagată de oameni care scriu cu ușurință” (Ioan Slavici, op. cit., p. 160).

O parte însemnată a Timpului era dedicată literaturii originale: rubricile „Foiletonul Timpului”, respectiv „Partea literară” cuprindeau atât traduceri din literatura universală (Schiller, Edgar Allan Poe, Jules Verne, Al. Dumas tatăl, Cervantes, N. Gogol, Al. Pușkin, Jules Mary, Leon Allard ș.a.), cât și creații ale scriitorilor români: Al. Macedonski semnează Odă închinată armatei române (nr. 178/1877) și Baladă ( nr. 214/1877), I. Slavici, nuvelele O viață pierdută (nr. 21/1877) și Budulea Taichii (nr. 148/1880); din Convorbiri literare sunt reproduse poezii de M. Eminescu, proză de Iacob Negruzzi (Foi căzute, nr. 33/ 1877), I. Creangă (Povestea lui Harap-Alb, nr. 181/1877; Popa Duhu, nr. 249/1881), schimbul de scrisori dintre I. Ghica și V. Alecsandri (nr. 95/1880), articolele Beția de cuvinte în „Revista contimporană” (nr. 200/1878) și Literatura română și străinătatea (nr. 18/1882). În paginile gazetei semnează cronici literare T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Slavici, I.L. Caragiale, Al. Vlahuță și N. Iorga, iar D. Rocco și N. Popa publică diverse cronici dramatice și artistice.

 

Primele dificultăți

Eminescu ajunge să scrie și să corecteze, în perioada vacanțelor de vară, aproape tot ziarul. Însemnări despre această perioadă găsim la Vlahuță: „El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori, Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea aminte că e trudit și n-a mâncat nimic în ziua aceea… Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la Timpul plecau toți pe la băi, Eminescu stetea neclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit” („Amintiri despre Eminescu”, Revista nouă, 15 iulie 1889).

Orientarea pe care Eminescu o imprimă Timpului, de critică severă a stării de lucruri din țară, va trezi nemulțumirea conservatorilor, care îl vor înlocui pe poet din funcția de redactor-șef. Pe de altă parte, independența editorială a gazetei va genera scăderea contribuțiilor financiare pe care Timpul le primea din partea șefilor grupării conservatoare. Ziarul întâmpină dificultăți de ordin financiar, Caragiale și Slavici pleacă din redacție, din cauza presiunilor exercitate asupra lor, iar Eminescu se vede în situația de a scrie singur întreaga gazetă: „Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranța în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu mai merge… Simt că nu mai pot…, mi-ar trebui un lung repaus… Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă regăsesc și nu mă mai recunosc. Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc” (apud G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu). Într-o scrisoare din 12 august 1882 adresată Veronicăi Micle, poetul își mărturisea dezamăgirea: „Draga mea copilă – tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaus pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de șase ani mă zbat ca-ntr-un cerc vicios în cercul acesta care, cu toate astea, e singurul adevărat, de șase ani n-am liniște, n-am repaosul senin de care aș avea atâta trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!” (Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Editura Polirom, 2000, p. 177).

După înlocuirea lui din funcția de redactor-șef cu I.A. Cantacuzino, în februarie 1878, Eminescu continuă să scrie la Timpul până în februarie 1883, când demisionează, motivându-și gestul prin faptul că nu fusese consultat la numirea în redacție a lui N. Basarabescu.

După plecarea lui Eminescu, la conducerea Timpului este numit Mihail Paleologu. În urma fuzionării Partidului Conservator cu Partidul Liberal-Sincer, sub numele de Partidul Liberal-Conservator, Timpul fuzionează cu Binele public, iar în locul lor apare România. Organ al Partidului Liberal-Conservator. La 13 noiembrie 1889, Timpul reapare, iar la 14 decembrie 1900 fuzionează cu Constituționalul, în locul lor apărând Conservatorul, ziar cotidian. Ultima serie (1923-1924), aflată sub influența lui Al. Marghiloman, îl are ca redactor-șef pe I. Joldea Rădulescu (I. Hangiu, Dicționar al presei literare românești. 1790-1982, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, pp. 335-336).

 

Timpuri noi

Încercarea de resuscitare a gazetei de după Primul Război Mondial nu are sorți de izbândă, Timpul fiind editat vreme de câteva luni, dar fără strălucirea și ecoul din epoca Eminescu-Slavici-Caragiale. Construind un arc peste timp, gazeta este reeditată, începând cu 13 ianuarie 1990, la Iași, ca hebdomadar, urmând ca ulterior să-și reducă numărul de apariții la două (ianuarie-mai 1993), respectiv la o apariție pe lună (din august 1993). Noul Timp îi avea la conducere pe Cassian Maria Spiridon (redactor-șef), Dorin Popa (redactor-șef adjunct) și Nicolae Panaite (secretar general de redacție). Începând cu numărul 3-4/1991, Timpul renunță la subtitlul Tribună a democrației și libertății, acesta fiind înlocuit cu Revistă de cultură.

Din 1993, direcția literar-artistică a Timpului este asumată de Liviu Antonesei. Noua conducere își propune înscrierea în albia tradiției, prin repunerea în circulație a valorilor înfierate de dictatură. Revista tipărește în paginile sale texte eminesciene, versuri de Leonida Lari, Gellu Dorian, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Laurențiu ș.a., iar un număr din 2000 îi este dedicat integral lui Eminescu.

După mai bine de 20 de ani, în numărul din ianuarie 2014 al Timpului, Liviu Antonesei anunța retragerea de la conducerea publicației și încredințarea direcțiunii ziarului lui Daniel Șandru. Din echipa condusă de noul director al revistei fac parte George Bondor (redactor-șef), Gabriel Cheșcu (redactor-șef adjunct), iar colegiul de redacție îi cuprinde pe Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu și Alexandru Zub.

Cu o istorie de 140 de ani, care nu numai că îl înnobilează, dar îl și obligă, Timpul continuă să fie o publicație a timpurilor sale, cultivând atitudinea critică a înaintașilor față de realitățile românești, reinventându-se cu fiecare apariție, suscitând polemici, inițiind și susținând campanii culturale de anvergură, reușind să fie una dintre cele mai active reviste de cultură de la noi.

Iar istoria continuă…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe