Un singur tron și două suveranități: monarhia constituțională

Petre-Emil Juverdeanu Publicat la: 11-03-2016

Istoria politică românească este inseparabilă de principiul monarhic. Domnitorilor valahi și moldoveni Biserica, în persoana mitropolitului, le acorda ungerea divină, iar, la rândul lor, aceștia înzestrau Biserica cu danii generoase de moșii și lăcașuri de închinare. Până și domnitorii fanarioți, simpli administratori ai sultanului otoman în provinciile dunărene, nu veneau în Țările Române fără ungerea patriarhului Constantinopolului. În aceeași tradiție au fost primiți și Hohenzollernii, care nu aveau nici un fel de legături de sânge cu familiile domnești și boierești din România. Ceea ce a contat în primul rând pentru oamenii politici care l-au adus la București pe Carol I a fost conservarea principiului monarhic și chiar întărirea lui prin redactarea Constituției din 1866.

Devenit monarh constituțional, cu titlu de domnitor, apoi de rege (1881), Carol I a urmărit de-a lungul domniei sale (1866-1914) să consolideze și să permanentizeze dinastia prin ridicarea ei la rangul de Coroană regală, simbolul suveranității pure, în care suveranitatea monarhiei se confundă cu cea a statului. Câștigarea independenței României în 1877-1878 față de Imperiul Otoman, cel mai politic act al domniei lui Carol I, a vizat în primul rând suveranitatea monarhiei, fără de care dinastia și, implicit, stabilitatea politică a României nu puteau fi garantate. Nu întâmplător, coroana regală de oțel a Hohenzollernilor din România a fost fabricată din țeava unui tun otoman capturat la Plevna și, la fel, tot cu o profundă semnificație, trupul neînsuflețit al regelui Carol I a fost așezat, în drumul dinspre castelul Peleș spre gara din Sinaia, pe afetul unui tun flancat de două steaguri zdrențuite în timpul luării Plevnei de către armata română.

În aceeași notă istorică, de acumulare a suveranității, Ferdinand I, succesorul regelui Carol I, a fost încoronat la Alba Iulia în 1922, ca rege al tuturor românilor – din nou, un act politic, cel mai important din timpul domniei lui. Marea Unire din 1918 a completat suveranitatea câștigată de Carol I după obținerea independenței prin întregirea teritorială a României. Ambele domnii au fost preocupate în mod special de legitimitatea politică a monarhiei: independență, unire, adică suveranitate.

Dacă Ferdinand I, spre deosebire de Carol I, a introdus reforme sociale și democratice (reforma agrară, votul universal), depășind astfel sfera de interes a monarhiei pentru suveranitate, aceasta s-a datorat în primul rând condițiilor impuse de Marele Război din 1914-1918, care a bulversat structurile sociale și politice ale tuturor statelor europene. (Totuși, dacă ne referim la reforma agrară din 1921, de o mare complexitate, desfășurată pe parcursul câtorva ani, situația economică a țărănimii nu s-a îmbunătățit considerabil.) Este adevărat că România a evoluat enorm sub raport constituțional, politic, economic și cultural în perioada 1866-1927. Dar în privința celei mai arzătoare și mai presante chestiuni sociale, cea țărănească, eforturile și progresele nu au fost însemnate. Monarhia nu și-a propus să influențeze societatea decât în măsura în care implicarea socială i-ar fi oferit noi câștiguri în planul suveranității, ceea ce, evident, în chestiunea țărănească nu a fost niciodată cazul. În această privință, mai degrabă domnitorul Cuza a intrat în conștiința colectivă țărănească drept un mare reformator, decât Hohenzollernii.

Aceste succinte observații ne conduc la o chestiune mai puțin discutată, dar care merită analizată fie și sumar. Monarhia constituțională europeană a fost acceptată de la bun început ca o formă hibridă de guvernare, un compromis între două suveranități (coroane) ireconciliabile: suveranitatea națiunii – tezaurizată în instituții parlamentare devenite mai târziu democratice, alese de cetățenii cu drept de vot – și suveranitatea lui Dumnezeu, întrupată de unsul său, monarhul. Cele două, deși au încetat de mult să se conteste violent sub formă de revoluții (nici nu mai este cazul în prezent, întrucât democrația a triumfat în Europa), se află încă într-o permanentă competiție pentru transfer de putere, mereu dinspre monarh spre popor. Este suficient să observăm numai în cazul Marii Britanii, model prin excelență al monarhiei constituționale rezultate în urma Glorioasei Revoluții de la 1688 (deși ideea unei limitări nedivine, inițial de natură aristocratică, a puterii divine regale coboară până la 1215, când a fost redactată Magna Carta Libertatum), că monarhii constituționali au avut responsabilități politice tot mai reduse, pe măsură ce spiritul republican, ajuns pe valul democratizării până la porțile palatelor regale, s-a consolidat, astfel că regina Victoria, de exemplu, a încarnat cu mai multă vigoare spiritul monarhic decât Elisabeta a II-a.

Desigur, ne putem întreba de ce Marea Britanie a reușit performanța să păstreze cu succes monarhia constituțională mai bine de trei secole. Cred că explicația ține în primul rând de crearea imperiului colonial, care nu a fost o inițiativă a poporului, ci a monarhiei. Pierderea coloniilor după 1947 a fost înlocuită cu o formă originală de imperiu, Commonwealth realms, peste care monarhul britanic este încă suveran. În schimb societatea, odată democratizată, a devenit tot mai critică în privința trecutului colonial al Marii Britanii. Desigur, ar fi nepotrivit să presupunem că monarhia franceză a secolului al XVIII-lea s-a prăbușit doar din cauza unui singur factor istoric, dar nu putem să nu observăm că ea a intrat în epoca revoluției la puțin timp după pierderea coloniilor din Canada și India.

În privința erodării principiului monarhic în favoarea celui republican, nici România nu a făcut excepție de la acest curs european: regele Carol I a avut mult mai multă putere politică la dispoziție față de succesorul său, Ferdinand I, și acest lucru poate fi constatat din felul în care acesta, de exemplu, a impus rotativa guvernamentală. Dincolo de explicațiile pendinte de temperamentul celor doi regi ai României sau de personalitatea prim-miniștrilor care le-au asigurat guvernarea („Regele domnește, dar nu guvernează!”), este indubitabilă diluarea puterii monarhice românești. Faptul că după 1938 monarhia a derapat spre un regim autoritar nu trebuie să ne mire. În primul rând, cadrul general european nu mai era unul democratic, iar în al doilea rând, regimul de dictatură regală impus de Carol al II-lea prin asumarea întregii puteri executive odată cu adoptarea Constituției din 1938 (regimul carlist) nu a fost făcută în spiritul tradițional al monarhilor constituționali europeni, ci mai degrabă după modelul conducătorilor mișcărilor politice totalitare, care conduceau mulțimile prin charisma personală și printr-un intens aparat propagandistic.

Monarhia românească, în ascensiunea sa istorică spre suveranitate, a urcat așadar două trepte necesare – independența (Carol I) și unirea (Ferdinand I) – și, la fel, a părăsit tronul României coborând aceleași două trepte – pierderile teritoriale din anul 1940, deci desfacerea unirii (Carol al II-lea) și pierderea independenței după ocupația sovietică începând cu 1944, deci pierderea suveranității (Mihai I).

Suntem republicani de aproape 70 de ani. În cea mai mare parte a acestei perioade nu am fost o republică suverană, oricât ne-am lăudat că suntem și că facem politică mondială (crearea în 1974 a funcției prezidențiale a fost mai degrabă începutul cultului personalității lui Ceaușescu, și nu semnalul unei reale independențe față de Uniunea Sovietică). După 1989, nici un fel de dezbatere națională nu a avut loc referitor la cum și de ce ne-am trezit republică după secole de formă de guvernare monarhică, deși era ocazia potrivită să redevenim monarhie. Am rămas republică în continuare și așa am fost acceptați în 2007 ca stat membru al Uniunii Europene. Integrarea în Europa și faptul că România este unul dintre susținătorii integrării politice a continentului spre o viitoare republică federală, Statele Unite ale Europei, determină, de această dată de bunăvoie, o renunțare la suveranitatea națională. Revenirea României la monarhie în aceste condiții ar fi tardivă și greu de susținut (too little, too late), cu atât mai mult cu cât încă nu avem o dezbatere națională pe tema republică versus monarhie. Ce să mai vorbim despre memoria istorică grav afectată de mistificările ideologice comuniste?!

În Europa există o mare monarhie constituțională (Marea Britanie), care refuză constant orice viitoare adâncire a integrării politice europene, și câteva monarhii constituționale minore (Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, Belgia, Spania) care acceptă pierderea suveranității în favoarea Bruxelles-ului. Europenizarea și, la o scară macroistorică, globalizarea sunt proiecte republicane, care avantajează mai degrabă republicile, pentru că acestea suportă mai ușor știrbirea propriilor suveranități decât monarhiile. Marea republică americană se află în avangarda acestui fenomen, urmată îndeaproape de Uniunea Europeană. Într-o lume globalizată, monarhiile pierd tot mai mult sensul care le-a generat: suveranitatea pură. Și atunci, cât de realistă și cât de pragmatică mai rămâne alternativa monarhică pentru o țară ca România?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral