Monarhia – despre argumente și probabilități

Lucian Dîrdală Publicat la: 11-03-2016

Cred că orice discuție despre ideea restaurării monarhiei în România, inclusiv pledoariile în favoarea sau împotriva acestei soluții, trebuie să țină cont de contextul mai larg al tranziției postcomuniste. Au existat, cred, trei momente în care elitele politice ar fi putut chema cetățenii să se pronunțe prin referendum.

La începutul anului 1990, o astfel de măsură ar fi obținut sprijinul unei părți importante din opoziția democratică, dar nu în orice condiții. Ni-l putem imagina, cred, pe Corneliu Coposu denunțând o astfel de inițiativă și argumentând că, în acel moment, românii nu puteau lua o decizie informată, că era vorba doar despre o încercare a urmașilor fostului PCR de a-și consolida puterea. Un referendum în acel moment ar fi dus, desigur, la un scor zdrobitor în favoarea republicii, însă nu ar fi dus la eliminarea de pe agendă a soluției monarhice.

Sfârșitul anului 1991 ar fi fost, cred, un alt moment favorabil. La acea vreme, au existat voci care susțineau că un referendum pentru forma de guvernământ ar fi trebuit (și ar fi putut) să preceadă votul asupra proiectului de constituție. Un vot favorabil monarhiei ar fi reprezentat o invalidare implicită a eforturilor parlamentului ales în 1990 și ar fi determinat convocarea unei noi adunări constituante. Și în acest caz însă, procesul s-ar fi putut dezvolta doar într-un cadru politic propice: dacă anii 1990-1991 ar fi fost cu adevărat o perioadă de renaștere a societății civile românești, dacă ei ar fi marcat nașterea unei dezbateri raționale și decente. Desigur, știm că nu a fost așa.

În fine, ne putem imagina că guvernarea dominată de Convenția Democratică ar fi adoptat o asemenea inițiativă la sfârșitul lui 1996, făcând abstracție de prevederea constituțională potrivit căreia stipulările referitoare la forma de guvernământ nu pot fi modificate. Ar fi fost nevoie de un larg consens public în favoarea unei asemenea consultări, pentru a nu se ajunge la acuzația că învingătorii încearcă să schimbe ordinea constituțională după propria voință. Se știe, acest consens nu a existat, iar Convenția Democratică nu a îndrăznit să aducă tema pe agenda publică.

Cred că instituția șefului de stat este importantă în orice regim aflat în tranziție, dar nu trebuie să îi atribuim un potențial cauzal exagerat. La noi, opțiunea pentru monarhie ar fi reprezentat, cel puțin în prima fază, un rezultat al proceselor politice din perioada de tranziție, nu un factor care să le modeleze. Dincolo de controversele teoretice numeroase și interesante, literatura tranziției democratice pune accentul pe interacțiunile dintre actori, pe modul în care interesele și deciziile lor definesc trasee ale schimbării. Un monarh constituțional nu poate fi însă un jucător: el trebuie să îndeplinească rolul de arbitru.

Din multe motive, experiența tranziției democratice spaniole din a doua jumătate a anilor ’70 are o relevanță limitată pentru România. Regele Juan Carlos și-a exercitat influența pe întreaga perioadă a procesului, dar rolul său a fost determinant mai ales în faza preliminară, în care se proiecta deschiderea sistemului către competiția politică și electorală. În aceste condiții, monarhul a reprezentat un reper pe care toți actorii tranziției au fost nevoiți să-l accepte, cu mai mult sau mai puțin entuziasm. Pe de altă parte, revenirea pe tron a Regelui Mihai nu s-ar fi putut produce decât în urma unui proces de consultare publică, prin care s-ar fi creat tabere pro sau contra restaurării monarhiei, iar contestarea instituției și a persoanei monarhului ar fi continuat și după eventuala restaurație.

De aceea cred că argumentul potrivit căruia regele și instituția monarhică ar fi reprezentat un punct de echilibru și consens nu este prea convingător, cel puțin pentru etapele inițiale ale tranziției românești. Desigur că, în timp, s-ar fi putut ajunge la o acceptare mai largă, iar monarhul ar fi putut începe să joace rolul de mediator și unificator. În fazele timpurii ale tranziției însă, decisive ar fi rămas ciocnirile de interese între actori, într-un cadru constituțional și legal fragil, pe fondul unei culturi politice modelate de regimul comunist.

Există apoi ideea că restaurarea monarhiei ar fi însemnat o ruptură mai clară cu trecutul comunist. Se observă că raționamentul merge în direcția opusă „analogiei spaniole”, dat fiind rolul jucat de Regele Juan Carlos, acela de punte între trecutul franchist și viitorul democratic. Problema rupturii de moștenirea comunistă este însă una dificilă în toate țările est-europene, iar în România nu s-a făcut simțită o voință politică impresionantă în această direcție. Fără a minimaliza în vreun fel importanța gesturilor simbolice, cred că despărțirea trebuie să se realizeze în primul rând prin politici publice adecvate, care să permită dezvoltarea societății libere. Monarhia nu ar fi fost un obstacol, dar supraestimarea rolului pe care l-ar fi putut juca nu este indicată.

Apropiat de argumentul de mai sus este cel care idealizează în mod inoportun trecutul precomunist. Monarhia a avut merite indiscutabile în trecut, dar nu este cazul să îi atribuim toate realizările națiunii noastre, după cum nu trebuie să greșim nici în cealaltă direcție, făcând-o responsabilă de toate eșecurile și neîmplinirile. Ar fi bine să redescoperim România de altădată, să revedem – pe cât este posibil – contribuțiile tuturor actorilor societali. Uneori, argumentele promonarhiste exagerează rolul instituțiilor statului în dinamica societății. La fel se întâmplă și cu rolul marilor personalități, inclusiv al regilor României. O mare parte din moștenirea valoroasă a acelor epoci este creația unor oameni prea puțin influențați de puterile zilei. Uneori, pare să se ajungă la o deferență prea mare față de stat și față de politic în eforturile de revalorizare a trecutului.

Evident că în discursul favorabil restaurării monarhiei se regăsesc numeroase elemente pe care le-am asocia gândirii conservatoare. Atașamentul față de tradiție este, de altfel, o sursă importantă a preferinței pentru monarhie. Este normal ca un conservator să accentueze rolul important al instituțiilor în păstrarea valorilor comunității. În același timp, ar fi de așteptat ca un astfel de conservator să poată explica în ce condiții este posibil și ce alte consecințe ar putea avea ansamblul de reforme pe care le-ar presupune schimbarea formei de guvernământ.

În primii ani postrevoluționari am început edificarea unor instituții care oglindesc, până la urmă, meritele și defectele societății noastre. Acum, fereastra reformelor de anvergură pare aproape închisă, iar noi ne consumăm energiile politice încercând – de cele mai multe ori, fără succes – să ameliorăm procesele guvernamentale din diverse arii de politică publică. Treptat, am început să includem pe agenda dezbaterii și teme mai noi, ale căror origini sunt adesea occidentale. Nu e vorba aici doar despre efectele integrării europene, ci și despre noile proiecte de extindere a drepturilor, de emancipare a celor discriminați, marginalizați sau privați pe nedrept de recunoaștere. Societatea românească nu pare pregătită pentru repunerea în discuție a fundamentelor ordinii politice postcomuniste, deși insatisfacția față de performanțele sistemului este evidentă. Nu îmi pot imagina revenirea la monarhie altfel decât pe fondul unei crize majore, care să ducă la delegitimarea totală a sistemului și la apariția unui nou moment constituțional.

O eventuală revenire la monarhie nu ar mai reprezenta astăzi o schimbare de sistem, cum probabil că ar fi fost cazul în 1990, 1992 sau 1996. Ar fi vorba despre o transformare în cadrul sistemului democratic – posibilă, dar improbabilă. În politică însă, cetățeanul poate gândi și spera dincolo de orizontul probabilităților. Opțiunea pentru forma de guvernământ este, pentru mulți români, o modalitate de participare expresivă. Partizanii revenirii la monarhie exprimă valori care merită respectate. Aceeași considerație trebuie acordată celor care, deși admit că proiectul politic al restaurației monarhice nu are șanse de succes, pun în cauză modul în care s-a ales menținerea formei republicane, după 1989.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral