Ontologia densă a arhivei

Ioan-Alexandru Grădinaru Publicat la: 11-03-2016

În ciuda vicisitudinilor politice sau culturale, în răspărul modelor și al capriciilor, datoria unui umanist autentic este de a fi la curent cu cele mai recente reconstrucții pe care istoricii le fac asupra trecutului. În primul rând, contactul cu rezultatele cercetărilor noi constituie un instrument de igienă intelectuală: abandonăm stereotipuri, renunțăm la câteva categorii de idoli explicativi la care mai devreme ne închinam, completăm schemele mentale deja formate cu detalii suplimentare. În al doilea rând, rafinarea metodologică din domeniul istoriei nu doar că deschide perspective proaspete, dar ne și zugrăvește un alt tip de tablou al „faptelor” îndeobște cunoscute. În al treilea rând, înnoirile de ordinul metodei îl ajută pe istoric să regândească arhiva, ba chiar să includă în capitolul documentelor valoroase elemente pe care altădată le-ar fi ignorat. Această dublă mișcare creează efectul dorit al multiplicării lumilor descrise/reconstruite, care nu se mai conformează unui singur registru de lectură a datelor (sau, cum am spune în epistemologie, unei singure paradigme). Abundența detaliilor conturează fără îndoială un profil mult mai complicat al obiectului investigat față de liniile simple cu care suntem obișnuiți.

Lucrarea Liberalii. Structuri și sociabilități politice liberale în România interbelică, elaborată de Ovidiu Buruiană, vine să umple un anumit gol existent în istoriografia românească. După declarațiile autorului (p. 17), nu există în acest moment o abordare monografică a liberalilor și a Partidului Național Liberal, în ciuda existenței unui număr de contribuții substanțiale pe aceste teme. În plus, și mai greu găsim studii care să asume în mod explicit punctul de vedere al sociologiei partidelor politice sau cadrele hermeneutice oferite de istoria socială și culturală. Tocmai o asemenea întreprindere ne-ar călăuzi în direcția înțelegerii mecanismelor de coagulare într-un partid politic, asupra formelor de agregare a intereselor sau asupra rolului în partid al membrilor mai mici. Demersul construit de autor se ferește atât de ispita modelului autoritar de interpretare (pentru care există o formulă consacrată a adevărului), cât și de unilateralitatea microistoriei, care este valorificată în cuprinsul cărții, dar nu îmbrățișată ca unic instrument tehnic.

Perspectiva oferită de sociologia partidelor politice îi permite lui Ovidiu Buruiană să exploreze structurile, rețelele de solidaritate și soluțiile de organizare din partid. Multe dintre elementele de ideologie – de regulă, discutate în mod consistent și astăzi – capătă un alt miez semantic atunci când sunt plasate pe acest fundal. Mai mult, cercetarea serioasă de arhivă relevă mai curând lipsa de omogenitate a liberalilor decât mult clamata lor unitate sau mult invocata lor disciplină viguroasă de partid (p. 244). Ceea ce descoperă, pe de altă parte, autorul este faptul că forța liberalilor a fost dată în primul rând de cultura organizațională și de buna așezare a structurilor partidului. Rolul liderilor charismatici nu poate fi negat, însă trebuie prezentat în mod corect în legătură cu elementele sus-menționate. Foarte bine sunt relevate anumite tensiuni dialectice existente în viața partidului, de pildă, în relația dintre elite și membrii simpli, dintre caracterul rural al României interbelice și agenda urbană a multor politicieni, dintre tendința naturală de „luminare a votului obștesc” (p. 386) și preocuparea pentru eficientizarea mecanismelor de propagandă, dintre viziunea progresistă și sprijinirea unor programe cu caracter conservator, dintre elanul către o viață politică modernă, funcțională în sensul lui Max Weber și numeroasele comportamente senioriale de la vârf. Formațiune a elitelor economice, Partidul Național Liberal s-a aflat în această perioadă între ideal-tipul (din nou Max Weber!) occidental de a face politică și realitatea românească, supusă încă imperativelor tradiționale. Studiul familiilor liberale reprezintă un câștig autentic pentru cititor atât prin bogăția informațiilor, cât și prin efectul de real furnizat de descrierea interdependențelor și a influențelor. Autorul are curajul necesar să arate faptul că sociabilitatea liberală era constituită în jurul binomului putere – relații de rudenie, binom recuperabil, după toate probabilitățile, în egală măsură la nivelurile cele mai înalte ale partidului și la baza sa. Așa cum inspirat observă Ovidiu Buruiană, apartenența la un astfel de grup constituia o adevărată „rețetă de recunoaștere” (p. 384) pentru personajul în cauză, care se bucura de privilegiile implicite ale statutului său. În strânsă legătură cu problema familiilor se află și secțiunile destinate cultului Brătienilor sau geografiei identitare. În plus, insistența metodologică asupra dinamicii interne a partidului îl determină pe autor să analizeze în profunzime chestiunea disidenților.

Aveți în față o carte bună, pe cale să devină clasică.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe