Ați spus cumva liberalism?

Diana Mărgărit Publicat la: 11-03-2016

Probabil că unul dintre cele mai puternice mituri din mentalul românesc postcomunist a fost cel al vârstei de aur monarhiste. Ca o punte peste iureșul comunist, realitățile noii Românii ce se proclama liberă și democratică își căutau rădăcinile într-un trecut glorios, progresist și emancipator. În 1990, aflate în căutarea unei identități legitimatoare, nou înființatele partide politice PNL și PNȚCD se revendicau de la formațiunile politice care marcaseră scena politică interbelică prin guvernele conduse într-o epocă în care România se afla în plin proces de modernizare. Într-un final, un asemenea demers mistificator se dovedea periculos în ambele sensuri. Pe de o parte, noul partid devenea o palidă replică a înaintașului său, asemenea unui nepot nedemn de gloria bunicului său. Pe de altă parte, din istoria vechiului partid supus demitizării mai rămâneau puține pagini cu adevărat de aur. Ieșea astfel la iveală că bunicul decorat nu încasase glonțul jertfei pe câmpul de luptă, ci departe de linia frontului, în urma unui amantlâc periculos. Desigur, analogia este forțată, dar sensul său constă în a evidenția posibilele derapaje ale mitologizării. În aceeași notă, putem spera că vom putea întrevedea succesul nepotului doar ținând cont de ascendența familiei sale? Desigur că nu, dar nu strică totuși să ne aplecăm chiar și pentru câteva momente asupra isprăvilor bunicului, oricât de controversat și indigest ar fi acesta.

În contextul editorial al anului 2013, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Colecția „Historica”, bunicul în cauză este liberalul interbelic analizat de Ovidiu Buruiană în cartea sa, Liberalii. Structuri și sociabilități politice liberale în România interbelică. Ceea ce trebuie remarcat de la bun început este că aceasta nu este o carte despre PNL-ul interbelic, deci nu despre partidul ca atare, ci despre membrul de partid și activistul liberal. Cu toate acestea, la finele lecturii voluminosului text (692 de pagini, inclusiv anexele, bibliografia și indicele numelor de persoane – cine ar fi crezut că sunt atât de multe lucruri de spus despre figura liberalului?), rămâne greu de făcut o distincție netă între dinamica de partid și rolul indivizilor care au asumat identitatea liberală în efervescența partidului.

Cartea tratează structura partidului, logica și efervescența lui, modul său de a funcționa, doctrina, ideologia, identitatea și familiile liberale care s-au implicat în jocul politic la fel de greu digerabil și discernabil atunci ca și acum. Liberalismul românesc al anilor 30’ a fost un liberalism naționalist, antiindividualist, dominat de centralism, etatism pus în slujba industrializării, a eficientizării sectorului agrar, a progresului economic și a modernizării, democratic și antiautoritar. După cum însuși Ovidiu Buruiană afirmă, „liberalismul românesc doctrinar se construiește ca o gândire a statului și a națiunii, mai mult decât a individului și a libertății subiectului uman. Este un liberalism pragmatic, și nu meditativ, preocupat de adaptarea la noua situație, de justificări economice” (p. 86). Atât de pragmatic este liberalismul interbelic, încât pare să ignore cu bună știință cultura politică sub forma ideilor și teoriei politice. Ceea ce mi-a atras atenția este constatarea autorului că gândirea liberală clasică nu se reflectă în publicistica românească sub forma traducerilor liberalilor clasici anglo-saxoni sau a invocării lor în textele doctrinarilor. Se remarcă mai curând o aplecare spre practica politică, în defavoarea studiului politicii și a teoriei politice, ceea ce denotă într-o oarecare măsură un anumit tip de superficialitate în înțelegerea complexității gândirii liberale, dincolo de aspectele stricte și rigide ale guvernării. În fond, tradiția politică nu poate fi creată în absența identificării valorilor, ideilor și principiilor care fundamentează practica politică, iar sub acest aspect, liberalismul românesc poartă povara eșecului.

Un alt aspect interesant surprins de autor are în vedere raportul dintre centru și periferie în organizațiile de partid care influențează activitatea lor politică locală și/sau centrală. Astfel, evoluția partidului cunoaște modulații și intensități diferite, de la un partid politic ierarhizat, centralizat, patriarhal, cu un lider incontestabil, care controlează și organizează în detaliu funcționarea acestuia, o arhitectură de putere rigidă, excesiv de riguroasă și disciplinată, transferată pe linie de familie (vezi cazul Brătienilor), la unul în care liderul este contestat, lipsit de autoritate și măcinat de diferite facțiuni (vezi cazul I.G. Duca).

Sunt prezentate grupuri eterogene, cu viziuni diferite asupra evoluției partidului, a rolului pe care trebuie să îl joace în structurile sale femeile sau tinerii, cu perspective diferite asupra măsurilor necesare în guvernarea țării, cu modalități contradictorii de expresie în oficioasele și publicațiile vremii.

Despre toate acestea tratează Ovidiu Buruiană și despre multe altele, într-un tablou baroc, cu lume pestriță, șușanele și rivalități, detalii picante, legături de familie, numiri politice și tensiuni insurmontabile. Nu știu cum s-au simțit alți cititori, dar, apropiindu-mă de finele cărții, am început să înțeleg mai bine politica și cultura politică actuală. Dintr-odată, animalul politic de azi mi-a devenit mai cunoscut, mai aproape și poate mai simpatic.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe