Modernitatea și politica

Andreea Mironescu Publicat la: 11-03-2016

Este politica o cucerire a modernității, un bun câștigat pentru individul de rând alături de alte comodități ale vieții moderne? Opera lui I.L. Caragiale, elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, dă mărturie despre această stare de fapt: în orașele Regatului, politica este o îndeletnicire „pentru toată lumea”. Toate personajele participă la construirea discursului politic, în genere, interpretându-l eronat, iar politicul intră la rândul său în literatură, ca intertext. Ceea ce dovedește că acesta nu este doar un discurs doctrinar, ci și unul social și, nu mai puțin, cultural.

Dacă în lumea antebelică a lui Caragiale politica este mai degrabă o chestiune mondenă, și nu una de reprezentativitate reală, reformele din „România întregită” de după Primul Război Mondial – în special noua Constituție, introducerea votului universal pentru bărbați și reforma agrară – creează condițiile unei profesionalizări a politicii, dar o fac și larg accesibilă, oferindu-le partidelor o bază lărgită de electori, noi posibilități de dezvoltare în teritoriu și de propagandă. Dedicată uneia dintre cele mai puternice structuri politice ale interbelicului românesc, cercetarea istoricului ieșean Ovidiu Buruiană, Liberalii. Structuri și sociabilități politice în România interbelică, are în atenție tocmai reglarea mecanismelor vieții politice dintre cele două războaie. În această perioadă, care este una de recul al liberalismului pe plan european, Partidul Național Liberal domină scena politică autohtonă, stârnind însă și critici vehemente din partea adversarilor. De pe această poziție, formațiunea liberală contribuie decisiv la dezbaterea politică, economică și culturală care a marcat modernitatea interbelică, legându-și numele de construcția României moderne.

Dar cine sunt liberalii? Figuri mitice ale istoriei naționale, precum Brătienii, membri ai celei mai influente (și, deopotrivă, contestate) grupări politice, lideri charismatici sau ideologi din umbră, marginali și disidenți ai partidului, dar și oameni simpli, simpatizanți nu atât ai valorilor liberale, cât ai naționalismului progresist pe care PNL îl susținea în epocă. Nu întâmplător, monografia lui Ovidiu Buruiană este, așa cum anunță titlul, una dedicată liberalilor, și nu liberalismului. Aderând la principiile metodologice ale istoriei sociale, cercetătorul ieșean urmărește aspectele doctrinare ale liberalismului românesc, corelându-le permanent cu rețeaua – structurile imaginarului brătienist, pe de o parte, și rețeaua partinică și de propagandă a partidului, pe de altă parte – prin care liberalii construiesc și pun în circulație un discurs autolegitimat împărtășit la nivel național.

Modernitatea, observă Ovidiu Buruiană plecând de la Max Weber și Foucault, omologhează valorile discursiv, mai cu seamă în noile state naționale din Europa Centrală și de Est, unde, după 1918, organizațiile partidelor sunt fragile, iar problemele doctrinare ale liberalismului sunt altele față de tradiția vestică. În lipsa unei culturi democratice încetățenite în aceste state, masele – populația rurală cu o educație precară și fără exercițiul votului individual – participă pasiv la viața politică. Pentru aceștia, înțelegerea politicului nu este mediată de textele doctrinare, oricât de simplu ar fi ele alcătuite, ci de autoritatea liderilor organizațiilor sătești și de articolele de propagandă din presă, mult mai accesibile și bucurându-se de prestigiul textului tipărit. Celebra scenă literară a discuțiilor din poiana lui Iocan, descrisă de Marin Preda în romanul Moromeții, devine emblematică pentru viața politică a satului românesc din anii ’30. Tot aici, primarul liberal Aristide, el însuși lider de partid, se folosește de buna reputație a lui Ilie Moromete pentru a delapida banii strânși de săteni în scopul ridicării unui monument al eroilor. Prin forța lucrurilor, proiectul liberal este, în România interbelică, unul al modernizării sociale, economice și culturale: pe acest din urmă palier, alături de „opera culturală” pe care și-o propun liberalii pentru a lumina votanții rurali, merită menționat și cazul modernismului literar lovinescian, asociat deschis cu liberalismul de către promotorul său. Ca text politic, discursul liberalilor este, în structurile sale de adâncime, unul al autolegitimării, în special prin cultul liderului charismatic, a cărui figură poate aluneca ușor în mitologie, așa cum s-a întâmplat cu Ion I.C. Brătianu. Ovidiu Buruiană ne atenționează însă că, deși îi lipsește armătura doctrinară și dimensiunea introspectivă, liberalismul românesc „nu este un simplu slogan”. „Ei, liberalii, au preluat cu siguranță limbajul modernității”, edificând, în locul unei gândiri doctrinare, un ethos liberal, legat de evoluția istorică a statului național modern.

Dincolo de aplicațiile pe terenul istoriei sociale și al criticii ideilor, demersul analitic al lui Ovidiu Buruiană țintește către unul dintre cele mai rezistente mituri ale postcomunismului românesc: interbelicul ca „vârstă de aur” și, în special, liberalismul interbelic ca model de conduită politică și civică. Volumul de față reușește cu foarte mult tact să surprindă contradicția structurală a discursului liberalilor români din perioada interbelică, și anume afinitatea declarativă față de valorile și principiile democrației, impuse în societate printr-o practică politică autoritară.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe