Hasta la memoria siempre!

Ioan Șerbu Publicat la: 11-03-2016

Recent, un prieten s-a întors dintr-o vizită în Caraibe. A fost nevoie doar de o ofertă last minute și de o destinație atrăgătoare pentru ca, în mai puțin de două minute, să ia decizia. Detaliile exacte nu l-au prea interesat. Nu mică mi-a fost mirarea când, întors în țară după o săptămână, aproape n-a avut ce să-mi povestească. Iar ce mi-a spus era, în orice caz, departe de ce îmi imaginasem eu.

Avusese un sejur în Cuba. Printre punctele turistice de cel mai mare interes s-au numărat câteva fabrici aflate într-o stare deplorabilă (inclusiv cea a vestitului rom Havana), un pachet de clădiri identice, în câmp – de fapt, școli, pentru că elevii muncesc pământul după ore – și un pod de vreo 20 de metri, promovat ca minune arhitecturală. În rest, magazine goale, interdicții, sărăcie și chiar câțiva oameni care încercau să se mândrească de mica lor închisoare. Mi-a sunat cunoscut: n-am trăit mulți ani în comunism, dar a fost suficient cât să am, cu ajutorul prietenului, senzația de déjà vu. Pentru că, de multe ori, o privire turistică aruncată peste o zi din viața câtorva indivizi dă mai bine seamă despre contextul socioeconomic în care se mișcă aceștia. Iar o colecție de astfel de mărturii construiește o istorie de interior, nepolitizată, nu literară, dar reală.

Este admirabil efortul Ioanei Pârvulescu de a strânge și a edita o asemenea colecție, cu diferența, față de exemplul de mai sus, că o face despre viața din România. Și eu am trăit în comunism nu este doar o altă carte despre comunism, nu vorbește despre cenzură, represiune sau Securitate, ci despre banala viață de zi cu zi. Despre alimentară și cozi, despre pile și frig. Este aproape imposibil de înțeles astăzi totala ruptură dintre Arcadia marilor realizări – raportată obsesiv, patologic în presa vremii – și locuitorii ei, pentru care problema cea mai importantă era aceea a procurării hranei. După cum total absurd ar fi să crezi astăzi că obții vreun avantaj oarecare cu un pachet de Kent. Tocmai de aceea, cartea face un apel la amintire cum nu demult făcea și În gura foametei a lui Alexei Vakulovski, un alt colaj dacă nu de întâmplări, ca în cazul de față, atunci de interviuri.

Autorul volumului e colectiv. Peste nouăzeci de persoane – unele personalități, altele mai puțin cunoscute, multe dintre ele fugite din țară încă dinainte de ’89 – au contribuit cu texte și amintiri. Enumerarea unor nume n-are sens: flash-urile decupate din anii sub Ceaușescu ar fi putut să fie culese aleatoriu, din orice oraș sau apartament. Capitolele, fragmentate prin reportajele scurte ale unor autori diferiți, nu intenționează o concluzie. Unii au trecut prin 42 de ani de comunism, deci ce concluzie le-ar mai trebui? Scopul este reașezarea pe masă a pozelor din magazinele pline de conserve și biscuiți și goale de orice altceva. Pentru cei născuți după ’90 sunt necesare unele explicații: sensul expresiei „ce se dă?”, a cozilor de sacoșe, a apei înghețate din bucătărie. Împărțite pe teme („La serviciu”, „La muncă voluntară și patriotică”, „La munci agricole”), episoadele se succed natural, detașat, fără resentimente sau acuzații, ca un documentar pe mai multe voci despre o țară străină. Rememorarea e laxă, presărată uneori cu butade. Umorul cu care se răspunde absurdului e reminiscent în relatări, umbră palidă a vechiului refugiu: hazul de necaz. Dacă salamul n-are carne și casele n-au căldură, ironia este din plin. De exemplu, se așază trei tineri în fața ușii unui magazin și imediat în spatele lor se formează o coadă, fără să știe nimeni „ce se bagă”. Sau se primesc cu recunoștință pungi goale, colorate, drept cadouri, folositoare în rutina deținerii permanente a unei pungi sau plase în buzunar. Cine știe unde e posibil să se dea ceva. În fine, exemple sunt zeci.

Interesant mai este că, odată cu lectura, apar o serie de observații: există fragmente povestite ce încă fac parte bine-mersi din lumea de azi, de după 25 de ani. Iar asta e mai grav decât remarcele că „era mai bine pe vremea aia” sau decât florile proaspete de la capul lui Ceaușescu. Apoi, că pe cei sub 30 de ani îi interesează prea puțin ce s-a petrecut în epoca tovarășilor, în care continuă să trăiască parțial, fără s-o înțeleagă. Și cu atât mai puțin s-o schimbe. Tocmai acest rol îl are cartea: împiedicarea uitării, fără încrâncenări tardive. Aș fi curios să știu care este media de vârstă a celor care-o vor citi. De-ar fi cât mai mică!

Și ar fi iarăși bine să se mai întâmple ceva. Să se revadă acest volum o dată la câțiva ani, pentru a împiedica obiceiul ciudat al memoriei care face lucrurile mai frumoase pe măsura îndepărtării de ele în timp. Iar, dacă cineva ar avea totuși rezerve că volumul nu poate reda viața din comunism, ar avea, desigur, dreptate. O carte nu poate oferi mai mult decât o nuanță. Restul poate fi oricând văzut pe viu în Cuba.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe