Despre multiplele sensuri ale analogiei aristotelice

Florin Crîșmăreanu Publicat la: 14-03-2016

La sfârșitul anului 2015, a apărut la Editura Universității din București cartea universitarului Cristian Iftode, Aristotel. Problema analogiei și filosofia donației. Ca simplu cercetător care se ocupă de mai bine de zece ani de problematica analogiei, mă bucur sincer să aflu că în mediul academic autohton sunt persoane cu astfel de preocupări; cu atât mai mult cu cât această tematică, importantă în istoria ideilor, era catalogată în urmă cu doar câțiva ani de către unii dintre universitarii noștri drept o chestiune marginală, fără semnificație filosofică și cu atât mai puțin teologică (de pildă, analogia este atât de neînsemnată, încât în dreptul lui Toma din Aquino se poate vorbi despre tot atâtea metafizici câte doctrine ale analogiei – și sunt câteva – îmbrățișează în scrierile sale). Pe scurt, orice subiect despre analogie nu ar însemna altceva decât o pierdere de timp, nicidecum o temă pentru o licență sau o lucrare de doctorat. Anii au trecut și sperăm că astfel de prejudecăți au fost depășite măcar în parte, de vreme ce au fost susținute lucrări de licență și chiar teze de doctorat pe marginea acestei problematici deloc simple. Fără nici o rezervă, analogia poate fi considerată una dintre „cele mai spinoase probleme ale metafizicii tradiționale” (p. 7).

Lipsa bibliografiei dedicate analogiei din spațiul nostru cultural poate fi menționată atunci când sunt trecute în revistă motivele necunoașterii acestei teme cu implicații metafizice și teologice. Pe de altă parte, ignoranța nu poate trece niciodată drept scuză. Semn de îndreptare a lucrurilor, de normalitate în cele din urmă, în ultimii ani, problematica analogiei s-a bucurat în spațiul nostru cultural de o oarecare atenție, rezultând câteva studii care au fost scrise pe această temă. Amintesc aici textele semnate de Daniel Fărcaș („De la analogia entis la analogia fidei”, Altarul Banatului, nr. 7-9, 1998, pp. 38-59), Alin Tat („Doctrina analogiei ființei la Sfântul Toma din Aquino. Postfață”, în Sfântul Toma din Aquino, Despre principiile naturii, traducere de Valentin Doru Căstăian, Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 95-111), Valeriu Gherghel („Luther și declinul analogiei. Note despre simbolismul medieval”, Analele științifice ale Universității „Al.I. Cuza”, Filosofie, serie nouă, tomul XLIX, 2002, pp. 151-157), Cristian Iftode („Dublul sens al analogiei în opera lui Platon”, Annals of the University of Bucharest. Philosophy Series, 2, 2011, pp. 13-27) și cele ale subsemnatului (menționez aici doar două lucrări în care am abordat problematica analogiei: Metafizică și teologie la Francisco Suarez, prefață de Anton Adămuț, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 2012; Analogie și hristologie. Studii dionisiene și maximiene, prefață de George Bondor, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 2015). Mai nou, la cele deja menționate se adaugă și cartea lui Cristian Iftode, pe care o avem în vedere în rândurile de mai jos. De acum, motivul lipsei totale a bibliografiei pe această temă nu mai poate fi invocat.

Așa cum ne anunță autorul de la bun început, această carte are la bază teza de doctorat, cu titlul Rolul analogiei în elaborarea metafizicii aristotelice, pe care a susținut-o public în anul 2007, la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Cartea care a rezultat din teza amintită, Aristotel. Problema analogiei și filosofia donației, are o structură triadică, fiecare parte fiind, la rândul ei, împărțită în mai multe capitole; urmează trei anexe și bibliografia care încheie volumul.

Înainte de analiza dedicată Stagiritului, se trece în revistă contribuția predecesorilor săi cu privire la problematica analogiei; se insistă cu precădere asupra textelor lui Platon, unde întâlnim un sens participativ al analogiei. Sens care se regăsește și, ceva mai târziu, în textele unor autori creștini, precum Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul. Înclin să cred că forța cea mai mare a analogiei o întâlnim în folosirea ei teologică, așa cum reiese din textele unor Părinți ai Bisericii. În acest context, Cristian Iftode este îndreptățit să susțină că analogia, pentru a fi utilă în filosofie, trebuia să fie trecută, din registrul matematic, exact într-unul mai „slab”, mai puțin exact, transfer care a însemnat o anumită ambiguitate. Această metamorfoză nu s-a oprit aici, analogia trecând și în registrul teologic (fiind întâlnită, de exemplu, în Corpusul Dionisian, menționat de Cristian Iftode la pp. 55-57), dar acest aspect nu face obiectul cercetării prezentului volum.

Cum bine se știe, la origine, termenul analogie semnifică proporția sau raportul între elemente ce par imposibil de conciliat, motiv pentru care s-a afirmat că analogia ar avea vocația imposibilului. Ne putem întreba, împreună cu Michel Foucault, pe ce „tablă”, conform cărui spațiu de identități, de similitudini, de analogii ne-am luat obiceiul de a distribui atâtea lucruri diferite și totuși asemănătoare? O anumită stare de ambiguitate a planat mereu asupra acestei problematici, aspect ce a dus la multiple accepțiuni ale analogiei. În literatura de specialitate, se pot distinge două mari grupe de analogii: analogii ascendente și analogii descendente, care, la rândul lor, se împart în alte subcategorii. Pe de altă parte, unii autori vorbesc despre o altă diviziune, între analogia orizontală, care se regăsește în textele Stagiritului, și analogia verticală, care presupune principiul ierarhiei și se găsește în scrierile lui Platon, cu precădere în Republica.

Unii exegeți, cum ar fi, de exemplu, Gerald B. Phelan (Saint Thomas and Analogy. The Aquinas Lectures, Marquette University Press, Milwaukee, 1941, pp. 38-39), au văzut în analogie șansa de a depăși dilema Heraclit-Parmenide; adică, între mobilitatea deconcertantă a devenirii și staticismul Ființei parmenidiene, analogia aduce cu sine ideea unei unități intrinseci, formale și necesare în sânul devenirii. Pe scurt, analogia deschide o cale între monismul absolut și pluralismul radical. Aristotel este, fără îndoială, unul dintre primii filosofi care luptă împotriva acestor două poziții extreme.

Bibliografia dedicată problemei analogiei în scrierile lui Aristotel cuprinde mai multe zeci de titluri, unele dintre acestea fiind utilizate și de Cristian Iftode în argumentarea sau criticarea anumitor puncte de vedere, atunci când trece în revistă accepțiile pe care le primește termenul analogie în textele Stagiritului, precum Poetica, Retorica, Metafizica, Etica Nicomahică și Categorii. Una dintre mizele exegeților vizează următorul aspect: oare doctrina analogia entis, așa cum a fost ea formulată de gânditorii scolasticii de limbă latină, este fidelă spiritului filosofiei aristotelice? Părerile interpreților sunt împărțite, deoarece nici „textele aristotelice nu sunt atât de explicite în precizarea rolului analogiei” (p. 126).

Pierre Aubenque (Problema ființei la Aristotel, Editura Teora, București, 1998, pp. 137-169) susține că singurul tip de analogie care se regăsește în opera Stagiritului este analogia de proporționalitate. Exegetul francez urmează în acest loc interpretarea propusă de F. Trendelenburg. La rândul său, F. Brentano, nemulțumit de poziția lui Trendelenburg, susținuse că la Stagirit se poate vorbi și despre un alt tip de analogie, analogia πρὸς ἕν, ceea ce mai târziu s-a numit analogia de atribuire. Cristian Iftode analizează într-un capitol trecerea de la analogia matematică la analogia πρὸς ἕν și implicațiile pe care le presupune această metamorfoză.

Mai mult decât atât, P. Aubenque a respins ideea potrivit căreia problematica scolastică analogia entis ar avea rădăcinile în textele Stagiritului. Acestei interpretări i se alătură și Alain de Libera. O poziție diferită întâlnim la autori precum A. de Muralt și Ch. Rutten. Chiar și așa, dacă acceptăm ca ipoteză de lucru interpretarea conform căreia analogia ființei nu poate fi revendicată ca provenind din textele Stagiritului, acest fapt nu înseamnă că textele lui Aristotel au fost străine cu totul de ceea ce a fost numită în scolastică analogia entis. Pentru a ajunge la această problematică, au fost coroborate cele două mari curente ale filosofiei: platonismul și aristotelismul. Fără nici o îndoială, teoria analogia entis este un produs al comentarismului medieval (grec, arab și latin), fiind fondată pe o serie de interpretări și transformări ale gândirii aristotelice, care abia prin întâlnirea cu platonismul va deschide calea doctrinei analogia entis. De exemplu, plecând de la Categoriile lui Aristotel, comentatorii neoplatonicieni au suprapus peste paronime analogia ca o cale de mijloc între sinonime (univocitate) și omonime (echivocitate), ceea ce Alain de Libera numește „un platonism de contrabandă”. Se aplică și de această dată „principiul densității” propus de N. Kretzmann, care pretinde că „între două teze, în Evul Mediu există întotdeauna loc și pentru o a treia”. Dar Cristian Iftode nu-și propune să urmărească doar acest lucru: „Miza pe care o am în vedere nu este însă aceea de a depista în textele aristotelice premisele doctrinei medievale a analogiei ființei și nici chiar sensul analogiei de atribuire. Așa cum avertizam de la început, altceva este în joc, nu atât un alt sens al analogiei, cât aproximarea, pornind de la teoretizările și utilizările analogiei în corpusul aristotelic, a unei modalități a «donației» înțeleasă ca posibilitate originară a sintezei, lipsită de (nume) «propriu», însă totdeauna deja operantă în orice ocurență a analogiei” (p. 122).

Așadar Cristian Iftode intenționează în paginile cărții pe care o avem în vedere să reflecteze „împreună cu Aristotel la unele dintre dilemele cu care se confruntă (și) filosofia actuală” (p. 17). Cititorul atent va descoperi, mai ales în a doua parte a cărții, argumentele oferite de autor pentru apropierea dintre filosofia aristotelică și cea contemporană, mai ales prin grila de lectură oferită de P. Ricoeur, J. Derrida și alții. Totuși, indiferent de perspectiva prin care interpretăm analogia, ea rămâne o chestiune mereu actuală, deoarece „analogia nu ține de cutare paradigmă culturală sau sistem de reprezentări, ci angajează o formă de gândire pe care nu este posibil și poate nici dezirabil să o «depășim» vreodată complet” (p. 9).

Suntem convinși de faptul că lucrarea lui Cristian Iftode nu umple doar un gol în bibliografia autohtonă dedicată problematicii analogiei, ci trebuie plasată la începutul unei serii de texte viitoare dedicate analogiei în general și celei aristotelice în special.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe