La ce bun metafizica în astfel de vremuri?

Ștefan Afloroaei Publicat la: 14-03-2016

Este absolut remarcabilă cartea semnată de Cristian Moisuc, Métaphysique et théologie chez Nicolas Malebranche. Proximité, éloignement, occasionnalisme (cu o prefață de Vincent Carraud, Zeta Books, București, 2015, 398 p.). Înainte de toate, ea readuce în atenție câteva polemici filosofice și teologice importante – adevărate războaie în lumea ideilor – care au marcat modernitatea occidentală. Poți redescoperi în acest fel marile pasiuni și utopii ale omului modern, unele dintre ele recognoscibile și astăzi. În același timp, cartea reface o secvență emblematică din istoria modernă a metafizicii, chiar de la crucea secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, când, în cultura occidentală, metafizica apare ca discurs dominant. Sunt repuse în discuție relația dintre filosofie și teologie, deopotrivă cea dintre știință și teologie, acest echivoc și, uneori mai semnificativ decât termenii pe care în aparență îi leagă.

Autorul cărții, cercetător și asistent în cadrul Departamentului de Filosofie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, a susținut deja o teză de doctorat asupra gândirii lui Malebranche (în cotutelă, Universitatea din Caen Basse-Normandie și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”). În cartea de față, Cristian Moisuc supune unei noi analize ceea ce exegeza a numit „cristologia filosofică” în cazul lui Malebranche. Filosoful a devenit cunoscut prin unele scrieri care au generat adevărate scandaluri în comunitatea savantă a timpului: De la recherche de la vérité, Traité de la nature et de la grâce, Entretiens sur la métaphysique et sur la religion etc. Deși pleacă de la aceste scrieri, Cristian Moisuc nu se lasă atras de ideea unei expuneri cuminți a metafizicii sale, ci preferă o analiză directă, sangvinică, tăioasă, în care invocă polemiștii redutabili ai filosofului. Ai în față istoria unor interpretări tari, viguroase, Malebranche însuși fiind până la urmă propria sa interpretare (și-a rescris neîncetat paginile publicate, le-a refăcut de nenumărate ori până la sfârșitul vieții). Polemica se duce deopotrivă cu exegeza canonică, autorul observând în mai multe rânduri un efect oarecum pervers al acesteia: vorbind despre cristologia lui Malebranche, mulți exegeți „introduc în analiză opiniile lor asupra lui Hristos și asupra relației dintre metafizică și teologie”. În consecință, se vede nevoit să aducă în atenție punctul de vedere al ortodoxiei teologice din vremea respectivă (mai ales prin scrierea lui Gustavo Costa, Malebranche e Roma, din 2003, unde sunt cercetate documentele arhivelor Congregației pentru Doctrina Credinței, inclusiv rapoartele cenzorilor autorizați). În același timp, autorul apelează la literatura patristică, de pildă, la Grigorie din Nyssa, Maxim Mărturisitorul sau Anselm. El constată în acest fel că metafizica lui Malebranche supune teologia – în varianta modernă a „teologiei raționale” – unor deformări nefericite. Filosoful francez caută să citească teologia creștină în termenii unei metafizici a ordinii raționale: „cauză eficientă” și „cauză ocazională” (concepte ce ar traduce rolul Tatălui și cel al Fiului), „conexiune necesară” și „conexiune contingentă”, „rațiune” și „reprezentare”, „idee”, „atenție” etc. Astfel, dacă problema este cea a deciziei divine în privința celor aleși (de ce cutare ajunge salvat, iar cutare nu?), Malebranche refuză soluția tradițională, ce trimite la voința suverană și impenetrabilă a lui Dumnezeu, întrucât ar ascunde ceva arbitrar sau profund irațional. Va căuta să explice caracterul perfect „rațional” al salvării și damnării, o anumită „legalitate” în chiar ordinea grației divine. Cred că la timpul respectiv Malebranche duce cel mai departe acest gând, aproape nebunesc, de a elabora o metafizică a cauzalității universale și, deopotrivă, de a citi teologia creștină în termenii acestei metafizici.

Să nu uităm însă că metafizica modernă a cunoscut și alte chipuri decât cel pe care Malebranche îl exaltă. René Descartes, cu maniera sa confesivă și cu ideea unei alternative de înțelegere, este incomparabil mai onest. O metafizică altfel gândită, mai rezervată, sceptică uneori, întâlnim la unii autori englezi (George Berkeley, de pildă). În spațiul german, Leibniz revine la o tradiție pentru care metafizica rămâne, conform unei formule aristotelice, la nesfârșit dorită și căutată. Înainte de toate, Blaise Pascal va pune în discuție orgoliul nemăsurat al celor care cred că pot vorbi precis despre „principiile prime și ultime”. Nu neagă însă metafizica în genere, ci caută să vadă care îi este locul și care sunt limitele sale, oricând dincoace de cuvântul ultim, salvator. Această atitudine – să-i spunem în continuare metafizică – poate fi elocventă și astăzi. Metafizica nu are nici un motiv să concureze teologia, pe de o parte, sau științele de inspirație matematică, pe de altă parte. Nu i-a cerut nimeni acest lucru, chiar dacă, în epoca modernă, a crezut uneori că poate reprezenta ea însăși cunoașterea ca atare. Mai rezonabilă s-a dovedit atunci când a căutat să vadă în ce fel e posibilă înțelegerea de sine a omului, ce imagine a propriei lumi se află în joc, ce repere sunt sesizabile în ordine existențială și care sunt limitele gândirii și voinței omenești. În această privință, nu ar trebui să uite de marile iluzii și utopii care au încercat-o frecvent în epoca modernă. Dacă atitudinea metafizică îi este omului constitutivă – ca și cea estetică sau cea științifică, cea tehnică sau cea religioasă –, atunci e firesc să aibă o bună deschidere către celelalte. Înainte de toate, e firesc să cultive simțul limitelor proprii, întorcându-și privirea către ceea ce se întâmplă cu noi înșine în viața de toate zilele. Are astfel din nou în față, dincoace de imaginea celor eterate, ce anume stă și ce nu stă în puterile omului. Despre toate acestea ne vorbește – într-o manieră vie, cultivată și atrăgătoare – cartea semnată de Cristian Moisuc, folositoare oricui dorește să afle care sunt mizele mari ale gândirii moderne și mai ales limitele ei inevitabile.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe