Tot felul de înscrisuri medicale

Adrian G. Romilă Publicat la: 14-03-2016

Cana albă de ceai se răcise pe masă, cu sfoara gri a pliculețului atârnând în afară, ca un ombilic fusiform. Lingurița lucea – un obelisc de inox ce-și ițea vârful peste marginea de porțelan. Îi persista încă în nări mirosul de la spital, de pe hol, cât așteptase. Stătea cu capul în mâini și privea a nu știu câta oară toate documentele răsfirate în față. Erau tot felul de înscrisuri medicale, radiografii, RMN-uri, scrisori, rezultate de la analize. Mai important era ultimul tomograf, cu o lungă precizare de la neurolog, la care se tot uita, așezat sub ochi, bătând darabana și jucându-se cu firimiturile pe care le simțea prin buricele degetelor. Se ridică, sorbi din cană și privi un timp pe geam, fără țintă. Trotuar, trecători în geci și pardesiuri, mașini, viață lichidă, colcăitoare.

Prin urmare, venise verdictul. Profesorul scrisese acolo, cu pixul verde și literele stâlcite, în rubrica de diagnostic, nu era cale de întoarcere, oricât ar fi vrut să se prefacă a nu fi fost decât o presimțire, un vis. Își repetase toată săptămâna, ca să se amăgească: nu, nu poate fi, n-are cum, nu mi se poate-ntâmpla, n-am… Va fi bine. Crina și Maria îl liniștiseră și ele cum putuseră, nu putea fi vorba despre nimic grav, nimic iremediabil, să stea calm, o să vadă. Acum n-avea ce să mai vadă. Stătea scris acolo, în hârtiile alea nenorocite, și ce e scris pe hârtie rămâne și sapă încet realitatea, împărțind-o într-un „înainte” și un „după” ce s-a scris. Știa de mult asta, vorbise de atâtea ori despre, era în toate cărțile.

Termină ceaiul și puse cana în chiuvetă. Mai ridică o dată radiografiile și le lipi pe geam, la lumină, pentru a vedea clar, pe film, gâlmele albicioase care confirmau ce scria pe hârtie. Erau ca două povești care se completau, pe suporturi diferite sau, mai bine-zis, erau ca un scenariu ecranizat excelent, fără cusur, ale cărui imagini comprimate pe document, într-o expresie verbală, le vedea descompuse pe film, în secvențe.

Spălă meticulos toate vasele, să nu mai aibă treabă fetele când or veni acasă și strânse ce mai era de strâns în frigider. Își târșâi papucii pe hol și puse din mers hainele în cuier. În dormitor, televizorul mergea pe știri, era o pălăvrăgeală politică, îl stinse și așeză telecomanda încet pe masa de călcat. Liniștea din apartament părea acum suspectă, ca și cum ar fi născut o stranie prezență pe undeva, greu de localizat, dar perceptibilă, grea. Afară, pe stradă, zgomotul mașinilor și claxoanele veneau din altă lume, de dincolo de acvariul în care înota lent. Tresări când o frunză izbi fereastra și ateriză pe pervaz. Vântul suflă un pic mai tare și câțiva picuri anunțară o ploaie rece, care poate va veni mai târziu.

Se lăsă în genunchi, cu grijă, deschise sertarul de sub somieră, unde erau cutiile cu fotografii și albumele. Scoase câteva și le puse pe covor, una peste alta. Rămase câteva minute cu ochii în gol, oftă, își trecu mâna dreaptă peste față, obosit. Deschise capacul uneia dintre cutii. Erau acolo plicuri mari, groase, cerate, așa cum le așezase meticuloasa de Crina. Citi, în timp ce le răsfira: „Cununie, 1996”; „Nuntă”; „Mare, Costinești, 1997”; „Mare, Mamaia, 1998”; „Botez Maria, 2000”; „Grecia, 2008”; „Noi la Radu, 2010”; „Bunica și bunicul, 1992”; „Pe Bucegi, 1993”; „Final de facultate”; „10 ani de la liceu”; „Diverse”; „Maria, 2 ani, 2002”; „Maria, 10 ani, 2010”; „Maria, clasa I”. Se opri și începu să le desfacă la întâmplare, privind pozele. Zâmbea din când în când, ridica din sprâncene sau se încrunta, cu subînțelesuri. Puse deoparte, într-un teanc separat, unele dintre fotografii, pentru reevaluări ulterioare, pentru fixat în album sau pentru comentat cu fetele.

Într-una stătea cu Maria în brațe, goală-goluță, pe plajă. El era în slipul galben, cu picioarele depărtate, înfipte în nisip, iar Crina, alături, radioasă, în costumul de baie cu roșu și dungi albastre, făcea cu mâna obiectivului. Fetița îl strângea cu brațele-i micuțe de după gât, în timp ce fața ei drăgălașă, cu un zâmbet până la urechi, îi era lipită de a lui. Părul blond, lung, buclat arăta că apa nu reușise să-l ude prea tare. În jur se putea observa viermuiala de oameni care se bucurau de fierbințeala verii și de libertatea vacanței. Își aminti că atunci îi cumpărase primul colac de înot, sub forma unei rățuște albe, cu aripile conturate în maro și ciocul în roșu aprins. Se bucurase mult fetița, toată ziua stătea în apă numai de dragul lui. Tot atunci se certase tare cu Crina, a doua ceartă serioasă de când se căsătoriseră, motive de bani și de socri, dar se împăcaseră pe seară și o invitase la un pahar de vin în restaurantul hotelului. Făcuseră dragoste intens în noaptea aceea, în timp ce pe Maria o lăsaseră la familia din Timișoara, să se joace cu băieții și să doarmă la ei. Aveau o cameră-apartament pe care nu și-ar fi permis-o niciodată, în nici o vacanță. Atunci a schimbat prima roată la mașină, în parcarea hotelului și a fost un adevărat spectacol, fiindcă nu mai reparase niciodată o pană de cauciuc. Maria și băiețeii din Timișoara îl asistaseră curioși și puseseră o grămadă de întrebări. Crina bea cafea cu părinții băieților în șezlongurile din balcon și-l priveau de sus, aruncându-i ironii și râzând. Le răspundea și el cum putea, printre prezoane și ridicări de cric, ca să nu rămână mai prejos. Fusese atunci o noapte de pomină, povestiseră, spuseseră bancuri, băuseră și se distraseră până dimineață, când copiii, epuizați de joacă și de veghe, căzuseră la întâmplare pe paturi.

Se auzi cheia la intrare, se ridică dintre mulțimea de poze și merse pe hol. Crina salută, lăsă poșeta și sacoșa de cumpărături pe fotoliu și-l sărută scurt. Se descălță de cizme și, în drum spre baie, îi aruncă peste umeri: „Ce-i cu tine, măi băiete, de ești așa întunecat? Iar te-ai certat cu Marius? Iar probleme la serviciu? N-ați mai rezolvat cu raportul?”. „Nu-i asta, Crina, e altceva…” Femeia se întoarse cu mâna pe clanța toaletei. El îi făcu semn cu capul spre masa din bucătărie, unde erau documentele medicale. „A venit rezultatul. E rău!”

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral