Îngeri tociți

Adrian Alui Gheorghe Publicat la: 14-03-2016

„Îngerii de ghips se fac cu praf de ghips, cu apă și cu multă dragoste”, spuse mătușa Agripina ștergând cu șorțul său albastru, pătat de sosuri și grăsime căpățâna cheală a unui înger făcut de soțul său, Anatol. Deși nu era mai mare de un deget, îngerul intrat pe mâinile mătușii Agripina părea neastâmpărat, viu, încât femeia părea să facă un efort considerabil ca să îl stăpânească pentru a definitiva opera soțului. Uleiul de pe șorț era numai bun pentru a da strălucire cheliei albe, aripilor strânse pe lângă corp, să scoată în evidență albastrul siniliu al unei tunici cu care era îmbrăcat. L-a șters cu unghia degetului mic în urechi, i-a scos niște presupuși puchini din ochii negri care emanau o fixitate veselă, apoi l-a pupat zgomotos pe frunte și l-a așezat pe sobă. Da, era un înger foarte reușit. Pentru Anatol, această scenă intimă era suprema răsplată. Putea, de acum, să viseze la alt înger. Scena se repeta aproape săptămânal. Anatol, după ce își rezolva problemele de bărbat în casă, de om în comunitate, avea momentul lui de slăbiciune când se ascundea în micul său atelier de tâmplărie, unde prepara câte un înger. Niciodată doi. Atât, un singur înger, ca și cum atât l-ar fi ținut inspirația, ca și cum atât i-ar fi dat voie divinitatea. Mai mult, nu suporta ca cineva să fie în preajma lui atunci când prelucra materialul vinețiu, pe care îl colora cu niște vopseluri pe care și le procura de la un magazin specializat din capitala regiunii, acolo unde ajungea rar, foarte rar, dar cu maximă eficiență. De obicei, dădea formă îngerului vineri seara, iar sâmbăta îl definitiva. Dar au mai fost momente când simțea așa, irepresibil, dorința de a modela un înger, indiferent de ziua din săptămână. Se închidea în atelier și își ducea la capăt treaba. Dar niciodată mai mult de un înger, să ne înțelegem.

După ce făcea îngerul și îl vedea așezat pe sobă, după ce trecea prin proba șorțului Agripinei, pe Anatol nu îl mai interesa ce se întâmplă cu figurina. Făcuse sute până acum, dar în casa lor abia dacă erau două duzini de figurine cu îngeri de ghips, așezate în diferite lăcașuri, peste tot, ca și cum ar fi fost niște spirite bune, protectoare pentru liniștea familiei. Restul luau drumul bisericii din comunitate, la părintele Leopold, care era deopotrivă catolic, ortodox, puțin evanghelist, puțin baptist, dar se înțelegea bine și cu evreii sau cu cei fără nici o credință, toți frecventându-l atunci când era cazul. La părintele Leopold am să revin, de altfel, pentru că hățișurile poveștii noastre ni-l vor mai scoate în cale. Deci Agripina prelua îngerii de ghips, îi evalua după cantitatea de dragoste pe care o simțea că intrase în compoziție, îi reținea pe cei mai grei din acest punct de vedere, iar pe ceilalți îi oferea părintelui Leopold. De asta, îngerii din casă erau înlocuiți după niște topuri ale Agripinei, numai că Anatol nu era prea atent la acest lucru.

Agripina știa, de exemplu, că acest înger, care stătea ca un pașă pe un mileu cât o palmă lucrat în igliță chiar de ea, așezat pe raftul de sticlă din fața oglinzii celei mari, a fost făcut în anul, la data de, când înfloriseră merii și ea a simțit primul pumnișor dat pe dinăuntru de cel care avea să fie primul lor copil, Antim. Iar acest înger, era gata să îți spună Agripina arătându-ți o altă figurină de mărimea degetului gros de la mâna ei, așezat pe alt mileu făcut cu ață gălbuie, așezat pe o măsuță din hol, era făcut în anul, la data de, când aflase că se va naște fiica lor, Amedeea. Era toamna, în septembrie. Îngerul, dacă îl miroseai, mai păstra aroma de mere coapte. Istoria casei, a familiei, putea fi scrisă cu îngeri de ghips, dar numai Agripina știa să o citească. Până și Anatol era uimit de această precizie a femeii sale. El însuși nu era în stare să deosebească două figurine una de alta, în general, îi ieșeau la fel.

Dar mai erau, în acel top al femeii, îngeri care marcau întâmplări triste. Un înger era de pe vremea când veniseră rușii în comunitate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și își făcură cartierul general în biserică. Anatol și Agripina se căsătoriseră de vreo jumătate de an, nici nu a fost vorba de nuntă, nu erau vremuri prielnice pentru așa ceva, s-au luat pur și simplu, atâta doar că Agripina și-a schimbat domiciliul. Cum au ajuns rușii în comunitate, au trecut la scotocit casele în căutarea bărbaților în putere, pe care îi adunau într-un convoi drept prizonieri, și a femeilor care arătau cât de cât a femei, pentru plăcerile lor. Violurile au fost cu nemiluita. Atunci, Agripina a avut o idee salvatoare. A fiert niște frunză și niște coji de nucă verde, a adăugat niște seu în fiertură, a obținut o alifie cu care l-a uns pe Anatol. Cu aceeași alifie și-a uns și ea nasul și fruntea, iar în momentul în care trei soldățoi au intrat izbind cu cizmele ușa, beți și excitați, Agripina le-a strigat: „Tifos! Tifos exantematic!”.

Cuvântul tifos i-a oprit brusc și i-a trezit pe soldățoi. Când l-au văzut pe bărbatul galben pământiu sub pătură cu niște pete roșii, purulente pe frunte și pe femeia care se târa prin casă având aceeași culoare și aceleași simptome, au dat năvală spre poartă. Tifosul, care bântuia atunci și în Rusia, era boala sărăciei, nemiloasă și fără întoarcere. De asta, au însemnat poarta și, vreme de o săptămână, cât au stat la Klopi, nu au mai trecut de poartă. Agripina spiona drumul printr-o spărtură din perdeaua de sac cu care înlocuise perdeaua din bumbac, plină de zorzoane cusute de mâna ei, pe care o ascunsese în sobă. Anatol nu a ieșit în această săptămână decât ca să își facă nevoile, iar într-o noapte a meșterit, ciucit sub cerga sa, un înger din ghips. Era cel mai butucănos dintre toți, nu avea ochi, era știrb, haina nu îi era colorată, dar Agripinei i-a plăcut așa și îl ținea în lăcașul de la sobă care se numea ocniță, acolo unde se ținea de obicei sarea ca să rămână uscată.

Alt înger care marca un moment trist era unul din perioada în care în zona Klopi venise o echipă de la regiune ca să îi oblige pe cei încă neconvinși să intre în cooperativa agricolă de producție cu toate pământurile pe care le posedau și cu atelajele pentru muncă. Pentru că Anatol și Agripina nu dețineau nici terenuri, nici atelaje, nu consideraseră că trebuie să se înscrie în acea cooperativă. Ei se hrăneau mai mult din lucrul mâinilor, amândoi fiind extrem de pricepuți. Anatol era în stare să îți facă un avion dintr-un tractor și invers, pe când Agripina îți făcea cele mai aromate și mai gustoase zaharicale și plăcinte cu mere sau cu morcov, că toată comunitatea poftea și se îndulcea cu bunătățile ei. După ce l-au luat de acasă pe Anatol în dubă și l-au dus într-o clădire dezafectată a unei vechi cariere de piatră și l-au bătut ca să semneze că intră în cooperativă, după trei zile de foame și sete, și-au dat seama că a fost o confuzie și l-au lăsat în plata Domnului. Neavând cu ce să contribuie la consolidarea inventarului cooperativei, nu mai prezenta interes. Când a ajuns pe jos acasă, după două zile de mers prin păduri și pe cărări sparte de ploi, arăta ca ultimul țigan. Agripina a plâns ca după mort. Plângea puțin și de bucurie că îl mai vede. Dacă l-ar fi știut vinovat de ceva, ar mai fi înțeles. Dar așa? Anatol s-a închis în atelierul său și a meșterit câteva ceasuri un înger de ghips. A ieșit unul aparte, avea aripile strânse sub burtă, era încrâncenat la chip, în timp două vânătăi i-au apărut din senin sub ochi, iar pe unul din umeri i-a apărut o floare ca de măcieș, numai că era de un roșu aprins. Pe acest înger Agripina l-a pus pe raftul de pe peretele dinspre răsărit, unde ținea și documentele casei.

Părintele Leopold nu punea preț pe îngerii aduși de Agripina, dar nici ea nu se întreba vreodată ce făcea părintele cu ei. Părintele îi arunca într-o magazie, alături de resturile de cruci, de icoane vechi, crăpate și, când se adunau prea multe lucruri acolo, făcea o curățenie generală și arunca totul la groapa din marginea comunității. Deasupra, ajutat de omul de serviciu de la biserică, răsturna din belșug pământ. Dacă vreodată vor fi făcute săpături în acea zonă, peste o mie, peste două mii de ani, arheologii vor descoperi poate îngerii de ghips ai lui Anatol și în formele, în culorile lor vor descifra ceva din zbuciumul vremurilor noastre, numai bune de studiat atunci. Ce vor spune ele cu adevărat? Povești, povești cu siguranță.

(fragment dintr-un roman în pregătire)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral