Andrei Șerban: „Nu-mi place niciodată să primesc pietre în spate, pentru că nu-i plăcut și nu de asta lucrez”

Andrei Giurgia Publicat la: 14-03-2016

A făcut regie încă din timpul liceului și a reușit să realizeze o mică „revoluție” cu Năpasta. A părăsit țara pentru o bursă cu gândul că va reveni, dar destinul i-a pregătit altceva. A ajuns să monteze pe cele mai mari scene ale lumii, să fie recunoscut, apreciat, aplaudat sau criticat, dar toate acestea l-au făcut mereu să meargă mai departe și să aducă în fața publicului de fiecare dată ceva nou. Revine în țară mereu pentru public și este mereu pregătit pentru orice fel de critică. În ultimii ani, a colaborat intens cu Opera Națională Română din Iași, unde spectacolele montate de el se joacă și astăzi cu casa închisă. Recent, a primit titlul de cetățean de onoare al Municipiului Iași. Regizorul Andrei Șerban va reveni la Iași anul acesta, unde va pune în scenă spectacolul Văduva veselă, într-o montare actuală și savuroasă.

 


„Nu e de mirare că Pierre Boulez spunea foarte des că toate casele de operă ar trebui bombardate. Și îl înțeleg, pentru că opera trebuie să meargă spre viitor, nu spre trecut.”

Domnule Andrei Șerban, ce simțiți dumneavoastră în anul 2016? România vă vrea sau nu vă vrea, până la urmă?

E o întrebare încuietoare, dar, de câte ori am revenit, publicul a comunicat cu foarte multă căldură și foarte mare deschidere la absolut tot ce-am făcut. Oriunde am fost, și la București, și la Iași, și la Cluj, am simțit că pentru ei merită să vin. Pentru ei și pentru cei cu care lucrez, pentru că și cu actorul sau cântărețul am avut întotdeauna o relație adevărată și foarte umană, care mă satisface pe multe planuri. Acestea sunt motivele pentru care revin în România: ca să lucrez, ca să mă simt bine și să am bucuria, satisfacția că spectatorii primesc mesajul meu. Am unele probleme cu criticii. Mulți dintre ei dau și cu pietricele, și cu bolovani în mine. Și cu unii colegi de breaslă, atât din teatru, cât și din operă, cu care nu lucrez. Asta e de înțeles, pentru că nu-i aleg pe toți să lucrez cu ei și nici nu pot, dar dacă e vorba despre România, cei mai mulți mă vor.


Ați vrut să faceți actorie la început, după care v-ați dat seama că vreți să mergeți spre regie. Cum v-ați antrenat pentru asta?

Adevărul e că am avut într-un fel noroc. Văd foarte mulți tineri cărora astăzi le e foarte greu să aleagă un drum în viață, fiindcă sunt atât de multe tentații. Care este calea mea? Eu nu mi-am pus această întrebare, nu voiam și nu știam să fac nimic altceva decât să fiu în teatru. Știu că ăsta este singurul loc care mă atrage, e ca o chemare fără nici un dubiu, fără nici o îndoială, dar nu știam ce voiam să fiu în teatru. Voiam să fiu actor, regizor, mașinist… S-a întâmplat să fac și actorie și îmi pare bine că am învățat și asta, pentru că am aflat cum e să fii și în partea cealaltă, nu să fii doar în sală și să-i critici pe cei de pe scenă. E important să vezi cât e de greu să fii pe o scenă și cât de grea și fragilă e această meserie de actor sau cântăreț. Să vezi cum e să fii expus altora și să te expui pe tine însuți.


În clasa a XI-a ați pus în scenă Năpasta. Cum ați fost privit după acest spectacol? Ce spuneau cei din jurul dumneavoastră? Colegii, apropiații…

Eram elev de școală și evident că eram foarte îndrăzneț, pentru că am luat Năpasta și am făcut cu totul altceva decât se aștepta lumea de la Caragiale. Pentru liceu, a fost un fel de revoluție în teatru, iar asta cu siguranță m-a determinat să continui și să dau examen la Teatru, unde se intra foarte greu pe vremea mea.

 

„În America, un student trebuie să plătească pe an 50 000 de dolari doar ca să studieze actoria”


Domnul Radu Penciulescu v-a îndreptat către regie. Spuneți-mi cum procedați cu cei care sunt acum sub supravegherea lui Andrei Șerban? Cu studenții pe care îi aveți, îi îndrumați, le spuneți exact ce au de făcut și care vă ascultă. Cum decurge actul profesoral al lui Andrei Șerban?

E diferit, pentru că sunt în America, la Columbia University, și conduc Catedra de Actorie, iar studenții care vin să lucreze cu mine și cu alți profesori trebuie să îndeplinească niște condiții foarte dure din punct de vedere financiar. Fiind o universitate privată, un student trebuie să plătească pe an 50 000 de dolari doar ca să studieze actoria. Pe lângă asta, trebuie să-și plătească masa și cazarea, deci sumele sunt exorbitante. Problema e că cine intră în școală a trecut deja prin primul an și mai are încă doi. Îmi este foarte greu să-i spun cuiva la finalul primului an că nu cred că și-a găsit calea, pentru că ar însemna că a pierdut cei 50 000 de dolari.


Și ce faceți în situația asta?

Trebuie să-i încurajez, să lucrez cu ei cât mai mult, să le dau tot ceea ce pot din bagajul meu de experiență și să sper că ceva se va deschide în ei în timp, ceea ce nu întotdeauna e cazul, dar aceasta e diferența între o societate de nivel capitalist înalt, cum e America, unde ești nevoit să cedezi în fața presiunilor financiare, pentru că sigur universitatea are nevoie de banii acestor studenți. De cele mai multe ori, mă aflu într-o poziție delicată, chiar și din punct de vedere moral, pentru că sunt pus în situația de a păstra pe cineva de care nu sunt convins că va avea o carieră. Nu este ceva de care să fiu foarte mândru.


Sunt dezamăgiți cei care nu reușesc din prima?

În America sunt 50 de școli de teatru doar în New York, așa că, dacă nu intră la Columbia, intră în altă parte. Sigur că numele Columbiei este foarte important și că îi atrage pe foarte mulți în New York. E cea mai veche universitate din regiune și sigur că pentru ei ar fi formidabil să intre. Există o consolare că, terminând școala, pot să meargă în orice colegiu sau universitate din America și să predea actorie. Pot deveni profesori, pentru că au automat diploma care să le permită acest lucru.


Ce ați învățat de la părinți ca să ajungeți ceea ce sunteți astăzi?

Tatăl meu era fotograf. A fost președintele Asociației Fotografilor din România și a luat multe premii internaționale. Cred că de la el am talentul vizual și simțul artistic. De la mama, care a fost profesoară de limba română, cred că am moștenit grija pentru detaliu, pentru studiu, pentru dorința de a învăța. Astăzi, ideea de a învăța ceva nu mai este chiar la modă, așa că am fost un norocos.

 

„Cred că teatrul e un instrument foarte bun de a ne ajuta să devenim poate mai sensibili, mai inteligenți”


De mic erați fascinat de ceea ce se întâmplă în spatele cortinei…

Acum nu prea se mai folosește cortina în teatru, pentru că de la Brecht încoace ne-am învățat fără ea, dar continui să fiu fascinat de ideea necunoscutului, pentru că în teatru lucrăm ca să găsim ceva ce nu știm, ca să descoperim ceva ce există foarte adânc în subconștientul nostru, dar care trebuie să iasă la iveală. Invizibilul, neștiutul, tot ceea ce ține de un adevărat sens al paradoxului și al misterului vieții. Cred că teatrul ne ajută foarte mult să devenim poate mai sensibili, mai inteligenți și să realizăm că tot ceea ce facem în viață e să ne deschidem spre ceva care va rămâne etern necunoscut. Trebuie să încercăm să intrăm în această ceață a necunoscutului și să vedem ce ne e dat nouă acolo.

 

Vreau să vorbim puțin despre episodul 1969, când ați obținut acea bursă. Practic, putem spune că de acolo a pornit ascensiunea dumneavoastră internațională. V-ați gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă nu obțineați bursa? Cum ar fi arătat cariera dumneavoastră?

Când am plecat atunci, abia terminasem facultatea. Lucrasem la Piatra Neamț, la spectacole care au fost toate foarte bine primite și premiate în festivaluri naționale și internaționale. Lucrasem la Teatrul Bulandra, cu Liviu Ciulei. Eram tânăr, plin de proiecte. Pe atunci, în România încă exista, având în vedere evenimentele din Cehoslovacia, un fel de idee de libertate, în care cenzura încă nu se impusese. De aceea, anii ’60 au fost extraordinari. Creativitatea mergea bine pe toate planurile, erau foarte mulți regizori, multe spectacole bune, mulți actori buni. Nici nu m-am gândit să plec, pentru că nu voiam. În America am plecat cu o valiză mică, pe trei luni de zile, crezând că voi reveni și voi continua. Destinul a vrut ca, odată ajuns în America, să primesc mai multe propuneri și am amânat revenirea în țară. După șapte ani, mi-am dat seama că nu voi mai reveni și că între timp Ceaușescu strânsese șurubul foarte tare. Fusese în China și în Coreea și învățase ce înseamnă revoluția culturală, un lucru odios. Dacă nu aș fi plecat, nu aș fi făcut spectacolele pe care le puteam face. Exista o îngrădire a viziunii pe care am simțit-o toți cei care am trăit sub comunism. Nu m-aș fi dezvoltat și nu aș fi avut posibilitatea să mă dezvolt spre orizonturi atât de diferite, de străine, dacă nu aș fi ajuns în America. Aș fi fost poate un regizor bun și aș fi trăit altfel. Karma a vrut să ajung acolo…

 

Spuneați la un moment dat că, în America, opera și teatrul sunt echivalente cu divertismentul. Simțiți că lucrul acesta se întâmplă și în România?

Nu e de mirare că Pierre Boulez, compozitorul care a murit recent, spunea foarte des că toate casele de operă ar trebui bombardate. Și îl înțeleg, pentru că opera trebuie să meargă spre viitor, nu spre trecut. Ce înseamnă să mergi spre viitor? Înseamnă să ai curajul să mergi spre necunoscut, să mergi spre ceea ce nu știi. În România, șabloanele, manierismele, ideile învechite conform cărora opera trebuie făcută într-un anumit fel sunt încă destul de dezvoltate. În lume nu se întâmplă așa ceva. Timpul înseamnă schimbare. Nu se poate reveni înapoi. De aceea vin la Iași, pentru că Beatrice Rancea este singurul manager de operă care m-a invitat și aici pot face lucruri foarte bune, pentru că este o deschidere extraordinară.

 

De-a lungul carierei, ați încercat să aduceți mereu ceva nou. Ați fost criticat, aplaudat și mereu s-a creat în jurul dumneavoastră o atmosferă pozitivă. Spuneați odată că cel mai mult ați fost criticat pentru spectacolele de operă (Fidelio, Lucia di Lammermoor). Cum au fost momentele astea? Cum le retrăiți acum?


Le retrăiesc într-un mod dureros, pentru că niciodată nu am vrut să provoc în sensul negativ. E destulă negativitate în viață, în jur. Nu avem nevoie să mergem la operă sau la teatru ca să producem și mai multă negativitate. Și într-un caz, și în altul, am vrut să fac ceva nou, am vrut să mă îndepărtez de ideea romantismului, a clișeului romantic și am vrut să fac ceva ce are vibrația unor întrebări pe care ni le punem astăzi. Toți așa-zișii specialiști în operă, și la Donizetti, și la Beethoven, au crezut că este un fel de infamie și au creat scandalul pe care l-au creat. Dar, iată, la Paris, după 22 de ani de la acest scandal, Lucia va fi programată încă o dată la anul. A fost reluată de nu știu câte ori, iar publicul vine și acum. O apreciază și o aplaudă în picioare. Deci e nevoie de timp pentru a te debarasa de anumite clișee.

 

V-ați obișnuit cu această situație?

Nu m-am obișnuit, pentru că nu-mi place niciodată să primesc pietre în spate, pentru că nu e plăcut și nu de asta lucrez, dar poate că asta este karma pe care trebuie să mi-o asum.

 

„Urăsc sentimentalitatea în artă”

Cum a fost în cazul spectacolului Turandot?

Turandot a fost de la început un succes de public, de presă și s-a jucat la Covent Garden mai mult decât orice spectacol din secolul XX. A fost cea mai lungă producție. Se întâmplă să am și succese absolute, dar ceea ce vreau nu este să mă bazez pe laurii succesului, nici să mă intimidez de pietrele care mi se aruncă. Vreau să pot lucra și să caut mereu altceva.

 

Cum vă asumați un eșec?

Au fost multe momente de eșec și nu sunt deloc plăcute. Nu sunt plăcute mai ales când ești în New York și citești The New York Times, singurul ziar care contează. Imediat după premieră apare cronica și vezi că un critic te distruge. Odată cu asta, știi că spectacolul nu va avea o viață lungă, pentru că publicul, când citește cronica, nu va veni la spectacol. E dureros, pentru că ai lucrat foarte mult și nu ai fost înțeles. Dar și din asta învăț ceva: data viitoare voi fi mai clar, lucrurile vor fi mai precise, mai pe înțelesul oamenilor.

 

Trilogia antică vă urmărește mereu? E cel mai bun spectacol cu semnătura lui Andrei Șerban?

Nu cred că e cel mai bun, dar sigur e cel care a creat cel mai mare șoc, pentru că, atunci când l-am făcut și la New York, și la București, a creat un fel de mic cutremur și prin asta cred că e cel mai radical din tot ce am făcut până acum, dar nu e cel mai bun spectacol. Sunt multe spectacole pe care le consider mult mai bune și mult mai complexe.

 

Trăirile personale se regăsesc în spectacolele pe care le montați?

Evident că, atunci când lucrez, esențializez sau concentrez multe momente din viața mea, mai fericite sau mai triste, pe care le-am trăit încă din copilărie și pe care niciodată nu încerc să le fac sentimentale, pentru că urăsc sentimentalitatea în artă. Încerc să mă detașez de ele, pentru că le privesc de la distanță pe scenă și atunci, într-un fel, mă ajută să trec peste ele mai ușor decât dacă n-aș avea teatrul. Teatrul e terapeutic în sensul ăsta.

 

În luna septembrie veți monta spectacolul Văduva veselă la Iași?

Sper! E a treia montare, dar e cu totul altceva, cu alt regizor, nu are nici o legătură cu ce am făcut până acum. Iar criticii ieșeni care mă acuză că revin la Opera din Iași ca să fac montări pe care le-am făcut în alte țări nu vor avea satisfacția nici de data aceasta, pentru că spectacolul va fi cu totul altceva. Va fi o premieră absolută și, oricum, chiar atunci când fac reluări, le fac dezvoltând, făcându-le mai complexe, mai bogate, mai interesante. Niciodată nu sunt ca niște copii xerox pentru ceea ce am făcut înainte. Nu pot să fac așa ceva.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe