1 + 1 = 1

Dana Țabrea Publicat la: 14-03-2016

Atuul regizorului care își montează propriul text poate fi valorificat de la respectarea cu strictețe a literei sale la jonglarea cu piesa scrisă (adaptarea propriului script) sau până la o punere în scenă complet diferită. În acest din urmă caz-limită, modul de scriere ar fi complet diferit de modalitatea transpunerii scenice, asistând la o dedublare a autorului în regizor și dramaturg. Modificând intențiile textului scris chiar de el, regizorul poate ajunge în conflict cu dramaturgul din el, situație în care, în lumea teatrală de astăzi, se folosește un pseudonim pentru sfera dramaturgică, autorul păstrându-și numele real pentru zona scenică.

Alteori, jucându-se cu propriul scenariu, regizorul poate simți nevoia unor modificări ce conduc spectacolul într-o manieră care să îl încadreze într-o tipologie la care nu ne-am fi gândit dacă nu apărea mizanscena. Cred că acesta din urmă e cazul scriitorului și regizorului Lucian Dan Teodorovici, despre care până nu demult am remarcat că scrie teatru într-o manieră vizual-regizorală, ca și cum ar regiza din fotoliu, prin telecomandă, și regizează textocentric. De altfel, întregul spectacol (deloc susținut energetic) tinde spre teatrul postdramatic.

Abordarea regizorală, plecând de la piesa de teatru Unu + unu (+unu…), prinsă în volumul cu același titlu, subintitulat Niște comedii (Editura Cartea Românească, 2014), a trecut deja printr-o serie de exerciții scenice înainte și după publicarea în acest volum: un spectacol-lectură în cadrul FITPTI 2013, dar și un spectacol-lectură la Suceava și Rădăuți, în 2014. În primă instanță, distribuția era complet diferită, pentru ca, ulterior, să se modifice mai aproape de spectacolul prezentat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași – un spectacol pentru actori, în forma teatrului de text, sunet și lumini, cu decor minimalist (trei stâlpi de curent), actualizat (plasmă, glob disco) pentru a corespunde noii abordări. Ar mai fi de notat faptul că această nouă interpretare spectaculară completează registrul comic, marșând spre absurdul comic, cu o ușoară notă tragică.

Se poate spune că regizorul e în căutarea distribuției ideale pentru piesa sa. Numai că nu toți actorii sunt pregătiți să joace nondramatic. Unii au puternice amprente regizorale din alte spectacole în care au evoluat (Ada Lupu, Doru Aftanasiu). Iar uneori textul/regia nu pretinde nonexpresivitate scenică, ci reversul, prin schimbarea registrului dinspre comic spre tragic (Ionuț Cornilă). Însă, per ansamblu, jocul este voit șarjat, pentru a genera efectul de distanțare de rolul încredințat (Horia Veriveș, Dumitru Năstrușnicu, Ada Lupu, chiar și Radu Homiceanu, dar în mai mică măsură). Delu Lucaci a jucat în toate cele trei spectacole de scenă regizate de Lucian Dan Teodorovici (Prăpădul, TNI, în 2013, Sînt o babă comunistă, Ateneul Tătărași, în 2013 și cel în discuție), dar și în variantele de spectacol-lectură ale lui Unu + unu…, rămânând fidelă rolului atribuit în acest spectacol, entuziasmului de a juca și colaborării cu regizorul.

Dacă la primul contact cu textul, în 2013-2014, am fost interesată de valențele poetico-filosofice ale piesei, acum am urmărit cu interes cum textul se lasă încet-încet modelat spre a dobândi profil scenic. Comicul de limbaj rămâne într-o mare proporție o trăsătură a sa, numai că e un umor rafinat, intelectualist, pe care publicul nu reușește să-l guste spontan. Remarcam atunci că „scenariul este actual în special prin tema manipulării exercitate de mass-media, reușește să creeze suspans în privința finalului și se citește pe nerăsuflate”. Lucru pe care nu l-aș putea spune despre spectacolul de acum: nu se lecturează pe nerăsuflate, ci pe îndelete, iar suspansul a dispărut. Chiar dacă ritmurile muzicale abrupte, folosite pentru intrările și ieșirile personajelor, anunțate cu emfază de Povestioare (Ada Lupu), sunt de regulă folosite în filme pentru a genera tensiune, cu acest prilej, scopul lor este de a fragmenta parcursul narativ, pentru a induce o anume paradoxalitate între așteptări și acțiune scenică, o desprindere de story și de rolurile dramatice (automatisme, intrarea în roluri a actorilor la vedere, executând mașinal didascaliile recitate de Ada Lupu). În acest ultim sens, excelează Horia Veriveș și îl urmează Dumitru Năstrușnicu, hoții de pavele ce nu înțeleg drama sinucigașului fără elan, jucători de barbut, buni conductori nonelectrici de comic de limbaj și nondramatism.

Foarte binevenită e repoziționarea Povestitoarei, actrița dobândind un rol mai amplu decât inițial, făcând introducerile, încheierea și legăturile dintre scene, punându-și în valoare potențialul pe mișcare scenică, nerestricționat, mimând interlocutori absenți, dublând vocea actorului înregistrată. Un alt mijloc folosit este înregistrarea video, ce simulează transmiterea în direct a știrilor sau parodiază reclamele TV pe care le fac actorii. Luminile mizează pe contrastul galben-albastru. Muzica realizată de sound designer-ul Ana Teodora Popa este foarte reușită (jingle-uri puternice, beatboxing).

O imagine șocantă în spectacol, un flash expresionist, când potențialul sinucigaș, adică protagonistul piesei (Ionuț Cornilă), Tânărul 1 (Dumitru Năstrușnicu) și Tânărul 2 (Horia Veriveș) formează o triadă a crucificării (în prezența verbalizată a Mariei Magdalena), trimite la romanul Circul nostru vă prezintă, publicat de Lucian Dan Teodorovici în 2002. În roman apărea aceeași temă a sinuciderii tratată și în Unu + unu…, numai că acolo mai mulți sinucigași, marionete umane în serie, roiesc în jurul personajului principal, un sinucigaș fără vocație, care considera sinuciderea „un act artistic dedicat divinității”.

Astfel că motivul sinucigașului nehotărât e reluat și pus de această dată în raport cu tema comunicării interumane ratate, a societății de consum alienate (chipsuri, vin, publicitate, rating, spirit de turmă etc.), a familiei destrămate, a primatului interesului individual meschin și egoist în fața dramei celuilalt, a mecanizării relațiilor dintre oameni, până la simularea interiorității, exacerbarea egoului vidat de orice consistență etc.

Perspectivismul speculat conceptual și raportat la individul uman ca entitate unică, inconfundabilă, imposibil de înlocuit (lumea ca sumă de perspective individuale unice și dacă cineva se sinucide/dispare etc., lumea ca sumă se schimbă și ea) este concretizat în spectacol și jonglat în direcții diverse: problema cuplului în suma lui 1 + 1, problema societății (ne)reacționând ca un tot unitar (1 + 1 + 1 +...), problema de ordin psiho-sociopolitic privind manipularea maselor (efecte subliminale, TV etc.), dar și contagiunea afectivă (oamenii se iau unii după alții în acțiunile lor, astfel că cel coborât de pe stâlp mai încasează și o mamă de bătaie de la semeni). Protagonistul descoperă că nonsensul vieții e dublat de cel al sinuciderii (care și așa era lipsită de motiv). Privită „de sus”, în ansamblu, fie lumea și o sumă unică, aceasta „arată exact la fel”, chiar dacă scădem un „unu” din suma lui „unu + unu…”

Dacă remarcam finalul deschis din spectacolele-lectură, de această dată, Lucian Dan Teodorovici pune punctul pe i: 1 + 1 = 1 în sens negativ (pentru că mai există unul pozitiv) – protagonistul e singur (tema singurătății umane iremediabile), sub stâlp, comunicând la telefonul mobil (accent pe alienarea produsă de tehnică în era postmodernă) cu soția complet impasibilă (simulată, desigur, tot de Ada Lupu).

Unu + Unu… de Lucian Dan Teodorovici
Regia: Lucian Dan Teodorovici
Distribuția: Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Horia Veriveș, Doru Aftanasiu, Delu Lucaci, Radu Homiceanu
Scenografia: Rodica Arghir
Muzică originală: Ana Teodora Popa
Foto&video: Constantin Dimitriu
Lumini: Bogdan Pălie
Premiera: 24 februarie 2016, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași, Sala Uzina cu Teatru

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe