Steve vs Jobs

Angelo Mitchievici Publicat la: 14-03-2016

Pentru a crea impresia volumetrică a unui cub, trebuie ca o parte dintre laturile sale să fie mai mici – cu alte cuvinte, cubul să nu fie perfect. O spune Steve Jobs, care este departe de a fi perfect – mai precis, la fiecare confruntare, îi ies la suprafață incongruențele, nedesăvârșirile, raznele, bizareriile, sarcasmul și duritățile care-l fac aproape imposibil. Însă forța pe care o degajă creează impresia volumetrică a unei personalități covârșitoare, care pur și simplu ia tot aerul din jur.

Biopicul lui Danny Boyle care poartă numele personajului principal este un film făcut într-o cutie, chiar dacă aceasta are trei compartimente, trei momente ale lansării a trei produse, sfârșind cu celebrul iMac, produse care au schimbat (inter)fața lumii în care trăim. Nu întâmplător, prima lansare, din 1984, face aluzie la celebrul roman al lui Orwell și la o nouă ordine.

Michael Fassbender aduce o contribuție decisivă la personaj, însă regizorul ține duhul în sticlă, arătându-i pe rând puterile într-un teatru de culise. Marele show are parte doar de câteva secvențe, piesa se joacă după cortină, unde, rând pe rând, Steve, asemenea unui actor de mare clasă, își confruntă demonii înainte ca spectacolul să înceapă întotdeauna la fix. Există desigur și chipurile familiare ale colaboratorilor: Steve Wozniak, cel care a inițiat proiectul Apple, Joanna Hoffman, directorul de marketing, excelent interpretată de Kate Winslet, Jeff Daniels, fostul CEO de la Apple, o fostă iubită din tinerețe și fiica pe care Steve insistă să nu o recunoască, preferând paternității un calcul al probabilităților.

Fassbender i-a conferit personajului o stranie combinație de incisivitate și autism. Steve pare blocat afectiv, iar micul joc psihanalitic inițiat de Jeff Daniels cu privire la situația sa de copil adoptat, dar nedorit nu e lipsită de motivație, mai ales că reverberează în dificila relație tată-fiică. Însă constituie un fapt secundar față de verbozitatea personajului. Danny Boyle nu lasă o singură secundă de respirație, printr-un alert sistem de pase, un fel tiki-taka dramatic, iar Steve Jobs relaționează cu diferite personaje, discuția fiind deseori întreruptă și creându-se sentimentul unei urgențe, al unei presiuni, al unei întrevederi iminente, astfel că personajele trebuie să se concentreze să-și transmită mesajul cât mai repede.

Totul pare să fie contracronometru, iar în intervale scurte se comunică lucruri de o maximă duritate: considerații despre eșec, despre impostură, despre incapacitatea de a iubi, despre cinismul operațiunilor de marketing, dar, un fapt foarte important, și ceva din viziunea lui Steve Jobs, așa cum ni-l construiește scenaristul Aaron Sorkin. În această privință, nu poți să nu remarci profilul faustic al personajului, amestec de magician și impostor fabulos, cu intuiții formidabile și un apetit de recunoaștere insațiabil. În compoziția sa intră totodată un fel de modestie cu iz anahoretic, ce pare să vină dintr-un fel de singularitate parțial mizantropică, parțial psihotică. Danny Boyle întreține iluzia că personajul său trăiește fiecare clipă la o tensiune insuportabilă, cu o vitalitate agresivă și nemiloasă, dar cu viziunea dumnezeiască până la superbie a grandomanilor de geniu, a unei cosmogonii internautice care uneori nu e decât un hocus-pocus briliant.

Tot ceea ce se află în jur gravitează literalmente în jurul lui. Cu toate acestea, prietenii și colaboratorii foarte apropiați opun rezistență forței de atracție pe care o reprezintă Jobs. Fiecare dintre ei, luați în parte, sunt excelenții instrumentiști ai unei orchestre de mare clasă, însă dirijorul lor este Steve Jobs, iar instrumentul său este întreaga orchestră – cel puțin, așa sună parabola pe care ne-o livrează personajul. Surprinzător, în jurul său se află și afecțiunea, pe lângă admirație, iar în armătura aparent inexpugnabilă a egoistului se află fisuri care lasă să se întrevadă o sensibilitate reprimată. Danny Boyle a creat cu ajutorul talentatului Fassbender un personaj excesiv, care exprimă însă esența visului american: succesul. Aproape orice devine tolerabil prin prisma succesului pe care-l au proiectele sale, fără ca personajul să fie transformat într-o rețetă. Cel care îndrăgește versurile lui Dylan Thomas este departe de a fi doar un genial om de marketing. Vibrația, neliniștea celui care se află într-o permanentă explorare se face simțită în fiecare replică.

Danny Boyle a reușit să creeze un personaj a cărui vibrație energetică pare să o incorporeze pe aceea a o mie de vieți. Mai mult decât atât, scenaristul a făcut ca fiecare replică să conteze, filmul având forța unei excelente piese de teatru.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral