Cristian Simionescu, o reverență

Claudiu Komartin Publicat la: 14-03-2016

L-am cunoscut pe Cristian Simionescu cu exact cinci ani înainte să primească Premiul „Mihai Eminescu Opera Omnia”. Aveam 20 de ani și ajungeam la Botoșani pentru prima oară, ca laureat al Premiului pentru Debut. Mi-l amintesc într-o cârciumioară lipită de teatrul din oraș (sau făcând chiar parte din incinta acestuia?), sorbind visător dintr-un pahar în compania mai puțin visătorului Dan Sociu, care gesticula încercând să convingă un public inexistent de ceva fără îndoială foarte important.

Mi-a rămas în minte – și fiecare întâlnire pe care am avut-o, cred că de fiecare dată la Botoșani, mi-a confirmat această impresie – profilul de poet autentic al lui Cristian Simionescu, ce dă mereu impresia că are probleme de atenție sau de concentrare ori că privește de-a dreptul prin tine, absorbit de cine știe ce viziuni sau reverii de nepătruns. Asta doar în aparență, pentru că poetul te surprinde când ți-e lumea mai dragă, vorbindu-ți ca unui vechi cunoscut despre care știe surprinzător de multe și ale cărui gesturi și retrageri le-a surprins și înregistrat din globul de sticlă în care pare că locuiește, exclusivist și totuși generos și bonom.

De citit, l-am citit inițial pe Simionescu mai mult prin antologii – de la prima lectură mi s-a revelat ca un poet pe care ar fi fost cazul să-l cunosc mai bine: îmi aduc aminte că volumul II din Poezia română actuală de la sfârșitul anilor ’90 al lui Marin Mincu avea pe la mijloc textele foarte moderne (și în mod evident „emancipate” de scoriile 60-ismului canonic) ale unor poeți pe care atunci îi descopeream cu mirare și încântare: Vasile Vlad și Cristian Simionescu.

Așa încât Cristian Simionescu a rămas pentru mine mai mulți ani autorul greu de fixat și enigmatic al Maratonului, lungul poem în care își dă măsura vocației și valorii sale. Sunt, pe drept cuvânt, de neuitat câteva secvențe din acest text pe mai multe voci, pentru care desigur că îl invidiez pe neașteptatul câștigător al Premiului Național de Poezie de acum șapte ani: „Sărutăm pe cei căsăpiți și pe căsăpitori,/ pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleași/ mâini ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon,/ din salon în crâșmă, din crâșmă în sala de rugăciuni, de aici/ în dormitor, din culcuș în sala de operații. Cum să-l iubești/ pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?”. Sau: „Pene și fracuri, aluatul de sub voi/ a stat ascuns de rușine. Piei goale, să văd în goliciune/ cum vă vin membrele, capul care sfida deasupra/ țoalelor, el singur neînveșmântat, acum privindu-și corpul gol:/ Huse ale nopții, așterneți provizoriu mila peste carnea/ expusă vederii unanime, în râsul bufonilor…”

Pe lângă Maratonul (1985), cititorul acestui atât de discret poet al limitelor și al unui eticism subtil & substanțial va descoperi și alte cărți în care merită să intri: Vicleniile oceanului (1980) sau Insula (1988), pentru care Cristian Simionescu merită așezat astăzi în prima linie a poeților 60-iști și 70-iști pe care i-a dat această parte a țării, alături de Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi, ambii dispăruți prea devreme, precum și de Emil Brumaru, toți trei premiați la Botoșani cu ceea ce a fost vreme de un sfert de secol cea mai importantă distincție de acest fel din România. Asta până ca Nicolae Manolescu să îngroape distincția cu câteva premieri frauduloase (maximul acestei maimuțăreli a fost atins în 2015, odată cu premierea vicepreședintelui USR, adică a ușierului domnului Manolescu, Gabriel Chifu), la care e și jenant să ne mai referim.

Rămân atașat de imaginea lui Cristian Simionescu, de ritmurile sale domoale și de ingenuitatea pe care o profesează și mă bucur pentru alegerea făcută în 2009 de juriul Premiului „Mihai Eminescu”, deși s-a spus (nu o dată) că premiantul acelui an e mult prea discret, într-o literatură în care regula cinică spune că trebuie să fii mai bătăios decât ceilalți când vine vorba despre imaginea pe care trebuie să o impui pentru o receptare maximă a poeziei tale…

Iată că se poate și altfel, cu toate că, în aceeași ordine a lucrurilor, întru totul firesc ar fi fost ca premiul să fie luat și de Vasile Vlad, poet la fel de original și de greu încadrabil, ocolit cu obstinație an de an de juriu până când a ajuns să nu mai fie nici nominalizat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral