„Mă simțeam bine în pielea mea apolitică” O mărturie a lui Nicolae Manolescu

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 14-03-2016

În acest număr aniversar al revistei de cultură contemporană Timpul voi reproduce un fragment din volumul la care lucrez în această perioadă, Convorbiri cu Nicolae Manolescu. Textul de mai jos constituie răspunsul la una dintre „rundele” convorbirilor noastre: „Destui intelectuali de-ai noștri au intrat în Partid nu din convingere, ci, după cum au declarat după ’90, fiindcă această adeziune devenise ceva mai degrabă, formal și general valabil, un «tipizat» de tipul buletinului de identitate. Dumneavoastră de ce nu ați făcut ce făcea cam toată lumea «bună», nici în 1968, nici ulterior?”.

Când am terminat facultatea, în 1962, cu un an întârziere, din cauza exmatriculării (o mai fi existând cuvântul?), absolvenții, aproape fără excepție, „erau repartizați” în învățământul gimnazial sau liceal. Să nu te surprindă pasivul verbului: e drept că noi alegeam numele localităților de pe o listă afișată și în funcție de clasificarea fiecăruia la absolvire, dar de repartizat ne repartizau alții. În fond, procedeul nu era chiar așa de rău. Se poate spune că locul de muncă ne era, într-un fel, asigurat. Din nefericire, nu se afișau decât locuri marginale și existau numeroase excepții printre absolvenți, unii fiind repartizați separat de marea masă. Cele mai multe școli disponibile erau la țară. În 1962, figurau pe listă doar două orașe, Fetești și Târgoviște. Eu eram clasificat al treilea, după Toma Pavel și un coleg orb, care urma să primească repartiție la o școală specială și nu intra, așa-zicând, în discuție. Eu și Toma am dat cu banul, lui revenindu-i nu știu ce școală medie (așa se chema liceul înainte de reforma din 1966) din Târgoviște, iar mie Școala medie de băieți nr. 2 din Fetești. N-aveam de gând să ne ducem la post și n-am semnat angajamentul. Refuzul nu comporta nici un risc. Abia peste câțiva ani avea să se introducă obligația de a-ți plăti școlarizarea, dacă refuzai postul. Am plecat la Botoșani în armată, unde am rezistat două săptămâni și am izbutit să fiu „reformat”, odată cu Mihai Zamfir, colegul meu de an, și să mă întorc acasă. Foarte curând, am primit o nouă repartiție, la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș, pe care de asemenea am refuzat-o. Voiam să ajung cu orice chip la Facultate. George Ivașcu, pe care îl avusesem profesor în anul V, câți se făceau pe vremea aceea (probabil ca să compenseze cele doar zece clase de liceu!), îmi încredințase cronica literară săptămânală a Contemporanului încă din martie, așa că aveam din ce trăi. Un articol însemna 360 de lei, din care 8 lei era impozitul, ceea ce însemna peste 1 400 pe lună. Mă consideram un fel de șomer de lux, mai ales dat fiind că leafa unui preparator (primul grad universitar) era, cum aveam să aflu cu un an mai târziu, de 888 de lei. Ce puteai face cu acești bani nu e greu de explicat. Stăteam în gazdă, cu o chirie de 200 de lei pe lună (la început fusese 100 de lei), prânzul la o cantină oarecare varia între 1,50 și 5 lei, un cataif (pe vremea aceea puteam mânca dulciuri!) 1,05 lei, un kilogram de halva 6,30 lei, iar unul de biscuiți 9 lei și așa mai departe. Tatăl meu, profesor de liceu în prag de pensie, avea 750 de lei. Nu era mult, dar era destul, mai ales dacă nu aveai alte obligații.

În 1989, lector fiind și după 22 de ani, primeam 5 000 în mână. Nu mai știu cât se făcuse între timp kilogramul de halva. Spun toate astea ca să vezi că, materialicește, nu conta dacă erai lector, conferențiar sau profesor. Nu țin minte cât „pierdeam” pe lună la leafă. În orice caz, nu prea mult, câteva sute de lei imediat înainte de Revoluție (continui s-o numesc așa fiindcă am trăit-o în stradă și știu ce s-a întâmplat), iar, cum spuneam și altădată, norma didactică era exact aceeași de la lector în sus. Conduceam teze de licență, făceam inspecții de gradul I profesorilor de liceu, doar doctorate nu acordam, dar nici toți profesorii universitari n-aveau acest drept.

Ani buni, doctorate de literatură română au condus la Universitatea din București Șerban Cioculescu (el mi-a fost conducător și în 1970, și în 1974, fiindcă am avut, loaza de mine, nevoie de două încercări ca să trec concursul!), Ovid S. Crohmălniceanu și Ion Dodu Bălan. Ne consolam cu ironie că formăm liga lectorilor pe viață. Cum să nu ne fi lăudat cu statutul nostru de nedepășit, când ne numeam Mihai Zamfir, Mircea Martin, Leonida Teodorescu și atâția alții, unii, membri și premiați ai USR (teza mea de doctorat a primit premiul pentru critică, fiind publicată în două ediții înainte de a fi recunoscută ca atare). Ce motive aveam să mă plâng?

Motivele pentru care n-am intrat în PCR n-aveau legătură cu nepromovarea universitară. Alții, deși au făcut pasul, tot lectori au rămas, cei mai mulți până în 1990, când Mihai Șora era ministrul Învățământului și Paul Cornea, secretar de stat pentru mediul universitar, iar eu, rectorul UB și când am obținut ca toți să fim promovați profesori plini, inclusiv eu.

Niciodată și, cred, nici unul dintre noi n-a resimțit situația aceasta ca pe o nedreptate. Aveam raporturi normale cu toți colegii, indiferent de gradul didactic, ne respectam mutual și ne vedeam de treabă. Cu PCR, lucrurile erau mai complicate. Nu neapărat în sensul că aceia dintre noi care nu erau membri ar fi fost discriminați. Din contra, aveam și unele avantaje, de pildă, de a nu participa la ședințe idioate, de a nu fi trași la răspundere pentru te miri ce „nerealizare” a Facultății, de a nu primi sarcini în afara celor didactice. N-aș putea totuși să spun de ce în 1989 rămăsesem singurul de la Catedra de Literatură Română „fără partid” (aceasta era expresia pe atunci) și printre foarte puținii din întreaga Facultate. Cu alte cuvinte, de ce majoritatea cedaseră. Cel mai probabil, din speranța că vor deveni conferențiari și chiar profesori.

Îmi păsa atât de puțin de o eventuală promovare, încât nici măcar nu mi-am pus această problemă în toți acei ani. Știam, oricum, că nu mă va da nimeni afară. Nu mă pot lăuda că am rezistat eroic la presiuni. O dată sau de două ori s-a întâmplat să mi se propună. Dar fără insistență sau amenințare. Răspunsul cel mai amuzant care mi-a dat prin cap, într-un moment în care se vorbea despre necesitatea „rotirii cadrelor”, a fost că nu vreau să mă numească decan. Am fost lăsat în plata Domnului. Și am continuat să mă simt bine în pielea mea apolitică.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral