Scrisoarea III. Castelul cărților de tarot

Roxana Patraș Publicat la: 14-03-2016

Draga mea Camelia,

Atrasă în mreaja drumurilor ce se bifurcă, am ajuns fără să vreau la expoziția Dalí din Palatul Cantacuzino de la Bușteni. O parte din ea, cea conținând acuarelele din seria Divina Commedia, a ajuns și la Iași, pe la sfârșitul lui noiembrie. Cred că toată lumea bună, ieșită la promenadă pe Lăpușneanu, a zărit afișul… Mi se pare că acesta reproducea singura poză pe care o făcusem și eu în vizita de la palat, adică Profeția divină a exilului lui Dante. E vorba despre un joc de elemente corpusculare, pe care Dalí îl tot practica în anii ’50, când se apucase de „dinamitat” madone. Dacă te-ai fi uitat cu atenție, ai fi văzut cum, în instantaneul unei explozii, se conturează trăsăturile delicate ale unei siluete surprinse în rugăciune. Fără îndoială, nu nasul „rinocerizat” al Galei i-a servit drept model, ci vreun tablou rafaelit, expresie pe care pictorul pare să o fi căutat cu obstinație de la un punct încolo. Cât despre publicul care se nimerise, la fel ca mine, în somptuosul castel al Nababului, ei bine, acesta părea să-l caute pe adevăratul Dalí… Cum? Tu încă nu ai aflat care-i adevăratul Dalí? Păi, e acela cu ceasurile lichide, cu tigrii și cu rodiile, idolul tuturor snobilor. Aproape că-mi părea rău să constat că, pentru ocazionalii degustători de artă, Tarotul, creat de pictor anume pentru a măguli fanteziile ocultiste ale soției sale, nu producea nici o mirare.

De altfel, acest public căutător de recreație estivală nu pierdea absolut nimic. Dacă vei avea curiozitatea să compari Tarotul lui Dalí cu alte seturi (Visconti-Sforza, Mantegna, Burdel, Etteilla, Vacchetta, Gumppenberg, Rider-Waite-Smith, Scapini, Crowley-Harris ș.a.), vei descoperi că acesta este, în ciuda faimei sale, un eșec pus sub o semnătură celebră. În orice caz, Dalí dă de înțeles că n-a priceput nimic din forța magică a „triumfurilor”, predându-se unui banal joc de colaje. Lipsit de intuiția adâncimii arcanelor, el s-a ținut departe de misterele ce te pot privi drept în ochi: cartea arhetipului, cartea personalității, apoi înfricoșătoarea carte a destinului. Vizitatorii castelului aveau deci mare dreptate să nu se lase distrași de neinspirata figurație suprarealistă.

Trebuie să-ți spun că, în ciuda nefericitelor sale întrebuințări pe vremea comuniștilor, frumusețea locului nu are aerul deznădăjduit al altor reședințe boierești, ci mai curând un fel de „șic”, repus în circuitul public datorită restaurantului, grădinii și splendidei priveliști care dă spre crucea de pe Caraiman. Îmi aduc aminte că o astfel de atmosferă întreprinzătoare am întâlnit în Palatul Biscari din Catania, unde principele moștenitor Ruggero Moncada di Paternò venea în fiecare zi la ora 12.00 pentru a-și „vinde” povestea ilustrissimilor săi strămoși. La sfârșitul vizitei, călătorii foarte osteniți erau îndemnați să coboare în cramele principelui sau chiar să adaste în camerele amenajate la demisol. Dacă vremurile ar fi fost mai îngăduitoare, poate că un astfel de vlăstar întreprinzător s-ar fi ridicat și din familia Nababului.

Dar aici nu ne-a întâmpinat un castelan fermecător și poliglot, ci un ghid care ne-a condus, cu maximă eficiență și celeritate, prin toate încăperile. Spațiile goale incită imaginația. Pentru o clipă, am avut iluzia măreției imperiale; de la somptuosul balcon cu coloane brâncovenești, împodobit cu o splendidă ornamentație heraldică, am putut cuprinde cu privirea întreaga lume, cu splendorile și mizeriile sale. Câteva fotografii dădeau seamă despre bogăția de altădată, concurând în cunoștință de cauză fastul regal al Peleșului și alimentând fanteziile împătimiților de anecdote. Se spune că Nababul ar fi vrut să-l acopere cu monede de aur orientate cu marginea în sus ca să încapă cât mai multe, tot așa cum circulă vorba că ar fi vrut să-și paveze curțile exterioare cu același metal scump.

Construindu-l după gustul strămoșilor săi, Gh.Gr. Cantacuzino propunea aici o istorie paralelă a monarhiei. Într-adevăr, umplând cu imaginația spațiile golite și rezugrăvind pereții opaci, am ajuns să mă întreb ce-ar fi fost dacă în locul Hohenzollernilor ar fi urcat pe tronul României o dinastie pământeană? Atât friza ilustrând scuturile familiilor înrudite (Cantemir, Mavrocordat, Rosetti, Racoviță, Sturdza, Moruzi, Bibescu, Băleanu, Văcărescu, Paleologu, Cantacuzino, Comnen), cât și picturile votive, înfățișându-i pe strămoșii Cantacuzinești, dau de înțeles că Nababul se propunea ca unic reprezentant al acestor prestigioase încrengături. Chiar dacă, la vremea înălțării palatului, crucea de pe Caraiman nu exista, întreaga familie trebuie să fi nutrit sentimentul grandorii sale; în fond, domeniul lor se deschidea spre un pisc mai semeț decât celebrul Vârf cu Dor, cel cântat de locatarii Peleșului și de toți închinătorii acestora.

Cu toate că Gh.Gr. Cantacuzino a încercat să trezească în toți descendenții săi gustul monumentalului, al traiului luxos și mai ales al vechii obârșii nobiliare, moștenitorii au preferat să înstrăineze splendida proprietate. Prin vânzare, s-a pierdut și cifrul secret al poveștii sale. Dacă vei ajunge acolo, vei avea impresia că, din chenarele lor, cele 12 siluete zugrăvite pe pereții marii săli de bal – domni și domnițe îmbrăcați în aur și hermină – te privesc blajin, crunt sau sideral, gata să-ți dezvăluie misterul. Întocmai ca figurile arhetipale, imposibil de deslușit, dintr-un foarte vechi pachet de Tarot.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe