Democrație și condiții: eșecul unui mecanism

Lucian Dîrdală Publicat la: 14-03-2016

Pentru prima dată după 1989, România se situează pe o poziție superioară Ungariei în clasamentul calității democratice, conform evaluărilor organizației Freedom House (raportul Freedom in the World 2016). Este vorba, desigur, despre o cădere accentuată a vecinului nostru de la vest: România nu progresează, dar se menține la cotele anilor trecuți, ceea ce nu este rău.

Partizanii condiționalității externe vor sugera că rolul principal în cazul țării noastre, dar și în cel al Bulgariei, îl are monitorizarea europeană. Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) în domeniul justiției este un instrument util, pentru că influențează matricea de costuri și beneficii a elitelor politice, încurajându-le să nu trișeze. Cuplarea lui cu admiterea în zona Schengen a fost o soluție bună pentru a convinge guvernele de la București și Sofia să adopte reforme sau să le intimideze atunci când apăreau riscuri de derapaj.

Totuși, cât timp va persista acest efect? Condiționalitatea UE a dat rezultate bune atunci când guvernele naționale vizate au avut în față o traiectorie clară și un orizont de timp rezonabil. Acum, după patru ani și jumătate de la blocarea aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen, nu mai există așa ceva. Avem de-a face cu monitorizări tehnice care contribuie prea puțin la configurarea opiniei guvernelor de la Berlin, Haga sau din alte capitale reticente, dar aceste decizii vor fi strict politice și, mai mult, se știe foarte bine că ele vor fi puternic influențate de opinia publică internă.

Se pune atunci întrebarea: presupunând, prin absurd, că România și Bulgaria ar înregistra progrese notabile în următorii doi ani, ar exista vreo șansă ca olandezii sau germanii să fie mulțumiți? Cel mai probabil, răspunsul ar fi negativ, pentru că oamenii obișnuiți rareori se informează suficient de mult încât să poată renunța la clișee. Guvernele respective ar putea să comunice cu cetățenii și să-și asume argumentul că excluderea celor două țări din zona de liberă circulație nu se mai justifică. Dar, din motive care țin de comoditate politică, guvernele nu vor proceda astfel.

Mai mult decât atât, în viitorul apropiat, guvernele naționale vor evita pe cât posibil să-și deranjeze cetățenii cu solicitări care să aibă legătură cu noii membri sau cu vreo extindere de orice fel. Olandezii vor respinge probabil prin referendum acordul de asociere UE-Ucraina. Deși rezultatul acestei consultări nu este constrângător, guvernul de la Haga nu va putea să ignore acest verdict, cu prețul creării unui blocaj de pe urma căruia vor pierde aproape toți cei interesați – mai puțin Rusia domnului Putin. E greu de crezut că, într-un asemenea mediu, autoritățile olandeze vor renunța prea ușor la vetoul impus aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen.

Treptat, clasa politică românească își dezvoltă o tot mai mare imunitate față de aceste condiții și criterii. Până în momentul izbucnirii crizei imigranților, aderarea la zona de liberă circulație ar fi reprezentat un atu electoral semnificativ pentru orice guvern, indiferent de compoziția sa politică. Acum, pe fondul îngrijorărilor referitoare la propriile frontiere, nici liderii și nici alegătorii nu ar premia excesiv o astfel de realizare.

S-a intrat într-un triunghi al stagnării: politicienii reproduc fără convingere discursul justiției independente, dar în realitate nu se mai simt constrânși; cetățenii sunt dezinteresați sau încep să respingă ingerințele externe, după modelul maghiar; în fine, autoritățile comunitare realizează că progresele sunt nesemnificative și se simt obligate să mențină un instrument în care nu mai cred.

Blocajul în privința aderării la spațiul Schengen nu este cauzat doar de eșecurile României în privința luptei anticorupție sau de lipsa progreselor în asigurarea independenței justiției. El este generat și de pretențiile ipocrite ale unora dintre partenerii occidentali, care nu doresc să-și asume deschis starea precară în care se găsește astăzi proiectul european și, în consecință, nu îndrăznesc să apere valorile comunității în fața unor electorate sceptice și atrase de populism. În fine, un rol important în acest circuit al stagnării îl are Comisia Europeană, ale cărei monitorizări par să aștepte rezultate pe termen scurt de pe urma unor schimbări structurale. Între timp, experții ei se pot pregăti pentru viitoarele monitorizări, pentru că și în alte state-membre democrația pierde teren.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe