Întregul ca miză a unui dialog

Simona Preda Publicat la: 14-03-2016

Construiesc argumentul mizei pornind de la teoria lui Martin Buber (Eu și Tu, Editura Humanitas, 1992) conform căreia omul este, prin natura sa, o ființă dialogală, iar relația în sine este un eveniment ontologic, întrucât spațiul ei este locul de manifestare a spiritului. Mai mult decât atât, filosoful austriac postulează și un adevăr aprioric: „Orice om posedă, înaintea oricărei experiențe sociale, un partener care este Tu-ul înnăscut”, dar în același timp orice om este menit unei relații cu altul.

Perspectiva gnoseologică pe care o prezintă Buber continuându-și teoria ține de valențele pe care i le conferă Eului din relația Eu-Acela, ca subiect al cunoașterii și al înțelegerii. Spațiul prin excelență al acestui tip de relație este societatea, întrucât dialogul nu presupune o suspendare a lumii din afară, ci, dimpotrivă, o deschidere către ea. În relația dintre Eu și Acela se dezvoltă personalitatea fiecăruia, respectul reciproc, deschiderea pentru și față de celălalt. În acest dinamism, granițele înguste ale Eului se desființează, se dizolvă, rămânând numai autenticitatea dialogului, a comunicării, a creării împreună, a adevărului descoperit împreună. Se presupune că tindem în același timp către rigoare în propriul sistem, dar și către deschidere, pentru că, în fond, ca oameni, suntem înclinați ontologic spre dialog, fiecare în egală măsură Eu și Tu, ființând într-o dualitate ce cheamă unitatea, iar lipsa dialogului ar reprezenta într-un fel decăderea din însăși condiția umanității. Ca o concluzie la teza buberiană, se poate spune că dialogul este atât posibil, cât și necesar și că, teoretic, există toate datele ca el să aibă loc. Este firesc să menționăm că există însă și reversul medaliei, întrucât s-a sădit din timp și sâmburele controversei care nu lasă loc formării întregului și care nu mizează pe acest scop. Aruncând o privire trecutului, se remarcă faptul că grecii făceau distincție între dialog (dias-logos, dias însemnând „a separa cu scopul de a uni părțile”) și eristică (respingerea partenerilor unul de către celălalt, artă a disputei, a controversei, care folosește argumente subtile, caracteristică școlii filosofice din Megara), eristica neavând ca finalitate prinderea în dialog, cu atât mai puțin urmărirea întregului.

Revenind la ideea unității și a finalității, putem afirma că dialogul în sine are o miză, întregul, și niște condiții sine qua non de existență sau pentru a nu fi ratat. În primul rând, pentru a nu eșua în antidialog, dialogul presupune cunoașterea și mai ales recunoașterea celuilalt într-o condiție egală de demnitate. O altă condiție ține strict de conștientizarea faptului că scopul nu este poziția fiecăruia; prin urmare, partenerii unui dialog trebuie să privească dincolo de propriile vanități și orgolii, mai exact, către locul de întâlnire al acestui construct. Propriul succes al partenerului unui dialog poate reprezenta, de fapt, eșecul, ratarea dialogului, întrucât protagoniștii nu s-au mai întâlnit dincolo de poziția lor.

Dialogul este, în fond, un act complex, din care nimeni nu iese devalorizat, ci, dimpotrivă, crește, acumulează, iar prin mijlocirea lui se încurajează gândirea critică și nu exclude întrebările de natură teoretică, reflexivă sau analitică. De la Socrate la Platon, dialogul ne ajută să ne descoperim, în fond, pe noi înșine, să adâncim o idee. Multe dintre dialogurile lui Platon au drept conținut clarificarea unor concepte sau noțiuni (vezi Cratilos, unde vorbirea, adică limbajul, este denumită o „unealtă instructivă” pentru transmiterea înțelegerii). Într-un dialog se unesc mai multe lumi, însă, în același timp, a fi o ființă dialogală presupune mai exact a fi în funcție de celălalt. Dialogul marchează diverse valori expresive – sentimente, atitudini, ezitări –, iar protagoniștii, personajele, participanții se prezintă singuri prin modul lor de a vorbi și prin ceea ce spun.

Un dialog nu este neapărat o transmitere de informație, cât o construcție, iar din această perspectivă dialogul presupune și o selecție dintr-un repertoriu de posibilități, întrucât întregul poate fi construit verbal (non verbal sau textual-vizual), miza fiind crearea de sens, care conduce către această idee. În orice variantă aleasă, dialogul implică deschidere, întoarcere către celălalt, iar această presupoziție este perfect valabilă, fie că ne situăm în domeniul filosofiei, al religiei, al artei sau al științei – în fond, registre complementare, cu adevăruri specifice, la care se ajunge pe căi diferite în căutarea întregului. Este acceptat faptul că, mai devreme sau mai târziu, acestea vor manifesta convergență, iar dialogul între parteneri poate deveni posibil, poate avea o miză. Odată condițiile întrunite, numai atunci întregul – ca punct de sosire, dar în același timp ca punct de plecare – adună toate eforturile.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral