„O scrisoare pierdută” rămâne pierdută sau despre cum viața bate arta

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 14-03-2016

Cum mi se umple sufletul de incântare când văd sălile de spectacol abundând de adolescenți și tineri! Ce proaspăt mi se pare aerul pe care îl respir în aglomerația târgurilor de carte sau în librării atunci când sunt reduceri de preț la cărți! Cu câtă emoție savurez fiecare like sau link ce indică preocupări culturale! Și totuși… Atât de multe „perle” sunt în lucrările elevilor și studenților, atât de multe comportamente inadecvate, atât de multe interpretări și analize superficiale…

De curând, am revăzut O scrisoare pierdută, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. O piesă clasică, lecturată și comentată obligatoriu în ciclul preuniversitar. Foarte probabil, subiect de teză sau de bacalaureat. Rămâne, astfel, o premisă importantă printre imperativele constituirii unei culturi generale solide. O piesă dulce-amară, în care „te” râzi suculent dacă ești dotat cu circumvoluțiunile cerebrale minimale – basics, cum ar spune unii contemporani – și lăcrimezi picant dacă Natura sau, după caz, Divinitatea ți-a dăruit lacrimi excedentare. Consistența și dozajul, aflate la superlativ, ale ingredientelor folosite: conflictul dramatic principal, dar și cel secundar, gradarea tensiunii dramatice, elementele comicului de limbaj, de situație, de caracter, de nume, de intenție sunt atât de bine reliefate și transpuse de perfecționistul Caragiale.

Am fost și la minunata, absurda, suprarealista, psihanalitica Metamorfoză a lui Kafka. Am văzut diferite puneri în scenă ale ultracelebrei La Traviata. Sunt abordări ce respectă cu fidelitate atmosfera epocii sau plasează acțiunea în timpurile noastre. La fel, Romeo și Julieta.

Dar de ce aduc în discuție aceste opere? Ce le unește în această înșiruire? Printre trăsăturile comune, am putea identifica faptul că nici una dintre ele nu a fost creată în contemporaneitatea noastră, dar că fiecare a trecut testul timpului, al notorietății și al universalității temelor. Valoarea lor este dată și de perena actualitate a subiectelor. Apare însă și chestiunea manierei de receptare a lor. Personal, nu am preferințe rigide în legătură cu viziunea regizorală, apreciez atât tradiționalismul, cât și modernismul, atunci când fiecare dintre ele au sens și valoare estetică.

Majoritatea școlarilor din vremurile noastre, așa cum observăm cu toții, au disponibilitatea și interesul limitate pentru lectură. În cazurile fericite, preferă să vizioneze o piesă de teatru sau un film care durează două-trei ore, decât să citească o carte în câteva zile. Și mai puțin timp este acordat comprehensiunii în sine, din nefericire! Așadar ce înțeleg ei atunci când află din spectacolul O scrisoare pierdută că adversarii politici (de atunci? de acum?) se pot șantaja cu ajutorul mass-mediei de tipul Antena 3 sau B1 TV? Căci, pe afișul spectacolului, piesa apare ca aparținându-i chiar lui I.L. Caragiale, nu că ar fi o adaptare a textului. Iar dramele Violettei Valéry se dezumflă, devenind doar niște dramolete. Cum să nu găsească leacul, cum să moară de tuberculoză în actul III, când în actul I filmează cu o cameră video și își vizualizează selfie-urile pe un ecran plat? De ce sunt etichetați niște adolescenți care descoperă fiorii primei iubiri și se încăpățânează, în ciuda presiunii familiale și sociale, să își trăiască înflăcărata pasiune ca fiind devianți sau, mai rău, candidați siguri la delincvența juvenilă? Cea mai celebră și mai aplaudată poveste de dragoste din istoria omenirii nu e despre trăiri și sentimente profunde, rebeliune, fuga de acasă, minciună, complot și, din păcate, droguri, moarte și sinucidere? Povestea lui Romeo și a Julietei se pare că nu a avut destinul unui romance de Hollywood, încununat cu un placid happy-end, așa cum pretind obsesiv ipocritele convenții sociale! Nici nu vreau să-mi mai amintesc cât de tare m-au enervat hăhăielile unor spectatori frumoși și tineri la kafkiana suferință a gândacului!

Dar, dincolo de întrebări retorice sau nu, de dezamăgiri și bucurii, mi se limpezește tot mai clar în minte că „perlele de la bac” sau cele din viața cotidiană își au justificările lor. Și sunt cauzate de noi, actanții educației, culturii și societății în general, prin prisma păcatului superficialității. Mare păcat!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral