Gazetarul: registre stilistice

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 14-03-2016

Fără nici o umbră a intenției de a aduce atingere marii exegeze de poetică eminesciană, considerăm că înțelegerea ansamblului potențelor lingvistice ale scriitorului este neîntreagă în lipsa cunoașterii scrisului din universul publicisticii sale. Nu numai pentru faptul că presa a fost dintotdeauna creuzetul utilitar al exprimării prin care, în limbă, au trecut toate inovațiile lexicale, în combinații cu fondul de bază și topite în diverse turnuri stilistice, ci și pentru că ziarul constituie și spațiul de verificare ulterioară privind acceptarea și funcționarea schimbărilor în evoluția limbii exemplare. Pe de altă parte, în cazul unui mare creator literar, ziaristica reprezintă un teren sigur de pătrundere în laboratorul (altfel, cu riscuri de a rămâne secret) al exercițiilor de stil, întru împlinirea vocației și talentului său de a comunica și de a se comunica.

Ne vom referi aici doar la o matrice stilistică a exprimării publicistice eminesciene, folosirea așa-numitelor enunțuri aparținând „discursului repetat”: locuțiuni figurate, parimii, citate, devenite adevărate sloganuri, din cultura, respectiv din literatura cultă universală etc. Pornind de la investigații anterioare, putem distinge chiar caracteristici ale unor etape din scrisul lui Eminescu la ziare și reviste. Astfel, pentru o primă perioadă a gazetarului (Albina, Federațiunea, Familia), am remarcat prezența, într-un registru colocvial, mai ales în Curierul de Iași, a mijloacelor de exprimare proprii vorbirii populare: locuțiuni expresive, zicători, comparații figurate uzuale, adesea, numai evocate sau adecvate contextual. Deoarece această sursă de situare a enunțiatorului la nivelul posibilităților și gustului diverselor categorii de cititori este prezentă și în cea de-a doua etapă a scrisului publicistic eminescian, cităm exemple și din ultimele sale articole, cu trimiteri la monumentala ediție (inițiată de Perpessicius) Opere, vol. IX-XIII, 1980-1985 (indicăm paginile).

Comuniunea cu cititorul pe terenul expresivității poate fi ilustrată prin turnuri ce țin de „partea netraductibilă a unei limbi”, acele „tiparuri neschimbate cari… dau fiecărei limbi o fizionomie aparte” (IX, p. 487); prezentăm câteva cazuri (de observat tonul polemic). Numirea, în senatul Imperiului Otoman, a unui pașă celebru pentru că fusese „singurul ministru în toată Europa care nu știa citi și scrie” este salutată în stil popular: „Unu la mână și cei mulți înainte” (IX, p. 316). În octombrie 1876, poziția diferitelor state europene față de evoluția războiului cu Turcia este comentată sugestiv: cutare țară „n-are gust să se bată pentru ochii frumoși ai bancherilor din Londra”, altele nu stau bine cu finanțele „și războiul se știe că-i feciorul lui bani gata ș-a lui mână spartă” (IX, p. 231). Iată și orchestrarea unei zicători, în Influența austriacă asupra românilor din Principate: față de aspiranții la privilegii, „Domnul era cu mâinile legate” și „Vodă, adică statul, putea să zică da, Hâncu zicea ba și pe-a lui Hâncu rămânea, iar neamul lui Hâncu creștea din ce în ce” (IX, p. 167).

După intrarea la Timpul, fără să renunțe la acest registru, gazetarul Eminescu trece la formule ale unui discurs cu rezonanțe oratorice, de dezbatere publică în cadru național, nivel căruia îi răspunde citarea destul de frecventă a dictonului latinesc. Notăm câteva incipituri: „Calumniare audacter semper aliquid haeret” (XI, p. 265), „Habemus Papam” (XII, p. 118) sau „Propter vitam vivendi perdere causas”, enunț urmat de explicație și de motivarea aducerii în pagină: „a pierde, pentru a-și păstra o viață nemernică, tot ce dă valoare vieții omenești, iată formula după care…” (ibidem, p. 447). În cuprinsul articolului, dictonul are funcția de comentariu în registru filosofic, respectiv servește drept concluzie de etapă: „Dar nu face nimic! Quod licet Jovi non licet bovi” (X, p. 205), eventual cu adăugarea de lărgire a proiecției: semnificația repetării termenului în expresia românească „om și om” este explicată prin „Ecce homo… Darwini, omul adus la ultima, cea mai simplă expresie cu putință” (ibidem, p. 211). Frecvent, dictonul latinesc este citat cu funcție de peroratio: „Sapienti sat” (ibidem, p. 447), „Hinc illae lacrimae!” (XI, p. 247), „Ex ungue leonem” (XII, p. 401), „Si tacuisses, philosophus mansisses!…” (XIII, p. 30).

Nu lipsesc trimiterile la enunțuri expresive din limba franceză: „Tant de bruit pour une omelette” (X, p. 171), „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose” (XII, p. 174) sau italiană: „Si non è vero è ben trovato” (IX, p. 388). La rigoare, nici sintagma expresivă turcească nu este disprețuită: pentru caricatura politicii „de cafenea”, ziaristul imaginează caracterizarea de către un turc a guvernului liberal drept „genabet-tacâm (tacâm de haimanale, de stâlpi de cafenea)” (X, p. 214).

Ca tehnică, impresionează aplicarea empirică a regulilor de modificare a enunțului aparținând discursului repetat, după tipuri de „quadripartita ratio” codificate de Quintilian. Mai întâi, un caz în care trunchierea enunțului liturgic ia aspect de adăugare (adiectio): „Ale tale dintru ale tale, Brătiene!” (XI, p. 438; vezi, anterior, „Ecce homo… Darwini”). Frecvent, se recurge la substituire (immutatio): într-o scrisoare în limba germană către Titu Maiorescu din 1877, Eminescu sacrifica renumita deviză a Ordinului Iezuiților („Ad majorem Dei gloriam”) în favoarea „Junimii”: „Ad majorem Junimea gloriam”, dar poetul opera curent substituiri, atât în textul francez („Totul e să-și facă trebușoarele și – après eux le déluge”; XI, p. 280), cât și în traducerea acestuia („După voi potopul!”; XII, p. 78). Semnalăm, din Timpul, și un exercițiu de virtuozitate, dubla substituire, în partea a doua a unei construcții bimembre: „Ei, nici salcia pom, nici Caradalele români” (pornind de la numele unui adversar politic; XII, p. 379); forma canonică fusese notată de gazetar cu grafia latinizantă sub care apăruse într-un ziar de la Bolgrad: „Niqui salcia pom, niqui ciocoiul hommu” (XII, p. 95).

În legătură cu această figură de construcție, deosebit de frecventă, în general, la gazetari și literați, subliniem faptul că îi datorăm lui Eminescu o primă observație (probabil pentru stilistica românească) referitoare la utilizarea substituirii, chiar în textul jurnalistic. Gazetarul ironiza „lecțiile de franceză” pe care un periodic băcăuan le dădea unei publicații concurente locale, în care apăruse formula „on revient toujours à ses pénates”, respinsă de periodicul contestatar, cu gratuită pedanterie, prin următoarea argumentare, citată de Eminescu in extenso: „Aceasta nu este franțuzește. În limba franceză se zice «on revient à ses amours»!, «on revient à ses moutons»! dar «on revient à ses pénates» întâi că nu exprimă ideea ș-apoi nu se zice niciodată”. În finalul articolului său din Timpul (1880), Eminescu, acceptând jocul de idei servit de utilizarea tropului, după ce analizează numeroase greșeli de exprimare ale ziarului pedagog de ocazie, are prilejul să-l persifleze: „Mai dă și lecțiuni strigând că: on revient à ses moutons!” (XI, pp. 95-96).

Iată și o observație privind aspectul discutat al stilului eminescian. Perpessicius nota că proverbele extrase de poet din manuscrisul lui Iordache Golescu, Pilde, povățuiri i cuvinte adevărate…, sunt mărturia „unui spirit metodic ce-și pregătește armele unei culturi active”. Dar în manuscrisele lui Eminescu se găsesc și „liste oarecum improvizate, dictate de imediate nevoi practice, din care-și alimentează opera ziaristică, atât de bogată în expresii populare” (în prefața la volumul VI din seria citată, 1963).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral