Strict confidențial: denunțuri și anonime

Mioara Anton Publicat la: 14-03-2016

Denunțurile și anonimele au fost o categorie aparte în masa scrisorilor adresate conducerii de partid și de stat. Rolul lor a fost de a semnala derapajele din administrație, de a-i denunța pe funcționarii corupți sau pe cei care îndrăzneau să critice partidul, de a reclama abuzurile și, nu în ultimul rând, de a contesta deciziile arbitrare ale puterii. În cele mai multe cazuri, denunțurile erau expediate în numele apărării unor principii superioare, ce reglau buna funcționare a societății socialiste.

Febra denunțurilor se declanșa fie în preajma evenimentelor importante ale partidului (conferințe, congrese care presupuneau alegerea sau confirmarea în funcții), fie atunci când abuzurile funcționarilor deveneau de nesuportat. Spre deosebire de anii ’50, când prin denunțuri se demascau dușmanii văzuți și nevăzuți ai regimului de democrație populară, în socialismul mediu-dezvoltat (așa cum generic îl numea Ceaușescu), rolul lor era de a purifica partidul și structurile de stat de elementele care încălcau disciplina și nesocoteau morala societății socialiste. Denunțurile au urmat traiectoria maturizării politice a regimului. Nu se mai regăsesc în cuprinsul lor formulele care au făcut carieră în timpul regimului Gheorghiu-Dej („dușmani de clasă”, „reacționari”, „agenți provocatori”, „sabotori”, „spioni” etc.), ci s-au adaptat contextului social și economic ce le-a generat. Trimiterea la un trecut politic compromițător sau la originea socială nesănătoasă erau folosite doar pentru a da un plus de greutate denunțului.

 

Moravuri îndoielnice

Din pură indignare și fără să fi suferit vreo nedreptate, I.F. expedia, în februarie 1971, o anonimă prin care denunța comportamentul abuziv și imoral al unor înalți funcționari din Ministerul Justiției, cu deplina complicitate a adjunctului Secției CC al PCR, C. Vasiliu. Atitudinea acestuia era pusă sub semnul întrebării: „Cum a ajuns așa de sus, pentru care merite, nu știu, simt doar că nu este ceva în regulă, că nu acolo îi este locul pe care-l merită. I se potrivește bine porecla dată de tov. Cornescu de la Tribunalul Suprem, de «Iago» din justiție. (…) Acestui om căruia îi plac femeile și băutura, care atunci când face chef îi place să facă și scandal, care frecventează barurile…” Date fiind toate aceste abateri, I.F. își exprima îndoiala asupra capacității celor incriminați de a se pune în slujba justiției și adevărului.

Moravurile îndoielnice au făcut obiectul unui amplu denunț semnat de „un grup de muncitori de la combinat” adresat lui Dumitru Coliu, membru al CC al PCR, prin care era acuzat comportamentul abuziv al prim-secretarului județului Timiș, Ilie Făsui. Rețele de influență, afaceri amoroase încurcate, o soție autoritară și obișnuită să trăiască într-un lux orbitor erau învinuiri așezate pe o listă foarte lungă. Grupul indignat cerea intervenția autorităților și declanșarea unor anchete care să conducă la stabilirea adevărului: „Toată lumea știe că nevasta dirijează toate în acest oraș, iar el o ascultă de frică pentru că l-a prins cu mai multe femei, dar este interesul ei să tacă că astfel pierde tronul și toate condițiile pe care le are la ora actuală și pe care nu le merită. Un astfel de element conduce județul, este în comitetul central supleant, ce rușine, se poartă urât cu lumea, ce rușine”.

Depunerea candidaturii pentru alegerea într-o funcție superioară de partid a mobilizat conștiințele celor mulți. Propusă ca delegat la al X-lea Congres, Florența Munteanu, secretar al comitetului de partid la Fabrica Textilă din Pitești, a stârnit o adevărată furie în sânul „maselor de salariați și comuniști”. În cazul ei, erau dezonorante apartenența la o familie cu un trecut legionar și comportament imoral: „Rugăm din suflet lipsiți partidul de acești lingușitori care sunt buni numai de rânjit”. În același registru intra și Titus Popovici, a cărui candidatură pentru Comitetul Central i-a nemulțumit vecinul, care acuza deficiențe grave de comportament ale scriitorului care nu-l recomandau pentru o funcție atât de înaltă: „Titus Popovici nu înțelege conviețuirea dintr-un bloc nici din punctul de vedere al liniștii, organizând petreceri zgomotoase până în zori, care împiedică liniștea în apartamentul meu și speriindu-mi copii noaptea în acest mod”.

Din dorința de a da cât mai multă greutate informațiilor pe care le furnizau partidului, dar mai ales pentru că știau care erau consecințele unor astfel de acuzații, anonimii vigilenți au folosit deseori apartenența la Mișcarea Legionară ca principal argument al denunțului lor. Nici istoricul Ștefan Pascu, rector al Universității din Cluj-Napoca, nu a fost scutit de acuzația de legionarism. Denunțul a venit din partea unui coleg de breaslă, Simion Pop, profesor de economie politică la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Numirea lui Ștefan Pascu ca delegat la Congresul al X-lea i-au redeșteptat lui Simion Pop amintiri dureroase privind activitatea fascistă a celui incriminat: de la publicistica în presa de dreapta a vremii („articole și studii cu conținut xenofob”) la recrutarea de voluntari pentru „batalioanele Iuliu Maniu”: „Prin o astfel de alegere se aduce o profanare la adresa comuniștilor care au căzut victime fascismului, o sfidare a comuniștilor care au luptat în ilegalitate și o nesocotire a principialității revoluționare de care este călăuzit Partidul Comunist Român”. Pentru Teodor Huidu, asistent la Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din București, posibila numire a academicianului Grigore Moisil ca delegat la congres era nepotrivită cu linia partidului, întrucât cel din urmă avusese cu diferite ocazii păreri care nu numai că nu coincideau cu linia partidului, dar chiar aveau un „iz reacționar”. Denunțului nu i s-a dat curs, deoarece academicianul nu figura pe listele congresului.

 

Relații neprincipiale

Oameni mici și oameni mari s-au găsit prinși în plasa denunțurilor anonime: mica corupție, afacerile amoroase, traficul de influență, acumularea de averi, încălcarea moralei socialiste. Ce se ascundea însă în spatele unui denunț anonim? Invidia, conflictele personale, istoriile de viață zbuciumate care au alimentat de-a lungul anilor această corespondență specială. Anonimele au pus în mișcare mecanisme de supraveghere și control ale vieții celor incriminați. Erau minuțios analizate trecutul politic, studiile, activitatea în cadrul partidului (pentru membrii de partid), atitudinea față de regim și, nu în ultimul rând, era investigată fapta pentru care fuseseră denunțați. În cele mai multe cazuri, informațiile din scrisori se confirmau, dar existau și situații în care comisiile de anchetă constatau că acuzațiile erau nefondate.

Frământați de „indignare și de ură”, un grup de muncitori de la Exploatare și Reparații Utilaje din cadrul Întreprinderii de Construcții Industriale și Montaj Brașov hotărâseră să denunțe „faptele mârșave și de netolerat” ale șefului secției Iacob Borda. Lista lungă a abuzurilor invocate de cei nemulțumiți se înscria într-un tipar comun al practicilor gestionării puterii într-o unitate socialistă: trafic de influență, comportament autoritar și discreționar („a instaurat un climat de lucru prin înjurături birjărești, stări de neurastenie, teroare, intrigi și șicane”), favoritism, nerespectarea normelor de producție, acumulare de venituri. Sesizarea era un act de curaj pe care grupul înțelegea să și-l asume, însă rezultatele depindeau de reacția rapidă și protecția autorităților: „Toți tovarășii care au participat cu curaj la această sesizare vă roagă în mod solemn a nu divulga sub nici un motiv identitatea lor (chiar dacă se vor descoperi) nici după terminarea cercetărilor, întrucât acești oameni lipsiți de scrupule și cu tentacule extrem de intime ar atrage represalii sângeroase împotriva unor oameni cinstiți, care vor să participe și ei chiar la o scară mai redusă la curățirea climatului etic-social de acești nimicitori ai avutului obștesc. (…) Ne exprimăm încrederea că cele cerute de noi vor fi respectate întocmai, că ne veți apăra în cazul în care vom fi descoperiți, prin însăși conținutul sesizării și că acești «rozători» își vor primi răsplata cuvenită”.

Adversitățile profesionale au fost o altă sursă pentru scrisorile anonime. În 1979, „un grup de colegi mâhniți” de la Spitalul Fundeni îl denunța pe Ion Orha, medic primar și șef de secție, că făcuse uz de „relații neprincipiale” pentru a avansa în carieră, plecase cu burse în străinătate, cultivase relații în cercurile înalte ale puterii, își cumpărase bunuri scumpe (case, mașini) și ducea o existență extravagantă, care venea în contradicție cu austeritatea impusă de regim. Autorii scrisorii cereau analizarea sesizării lor cu mult simț de răspundere și discernământ politic: „Noi știm cu toții că la ora actuală în țara noastră se desfășoară o vastă campanie împotriva acelora care au dobândit în mod ilicit și necinstit o serie întreagă de bunuri materiale și care sfidează societatea noastră socialistă”. Fără îndoială că nu principiile eticii și echității socialiste provocaseră mâhnirea celor care inventariaseră cu foarte multă atenție bunurile șefului de secție.

 

„Tendințe de căpătuială”

„Strict confidențial” reclamase în mai multe rânduri „o stare de fapte anticomuniste” și tipograful zețar Eugen Potopea din Cluj-Napoca. La 29 septembrie 1981, revenea cu un nou memoriu în care semnala „sabotaje la adresa producției (…) pentru motive și scopuri personale înguste” care păgubiseră Cooperativa Electromagnetica și Arta Decorativă din Cluj-Napoca cu peste o jumătate de milion de lei. Demersurile sale repetate au dus la desfacerea disciplinară a contractului de muncă, un motiv în plus pentru ca petentul să ceară o anchetă corectă și reîncadrarea în producție. Hățișul administrației locale l-au obligat să se deplaseze la București pentru a depune personal la CC un nou memoriu: „Ce spuneți, tovarășe Nicolae Ceaușescu, acest mod de rezolvare a sesizărilor, reclamațiilor și propunerilor oamenilor muncii desfășurat sub semnul calității comuniste de membri și activiști de partid corespunde cu politica propagată și difuzată de conducerea de partid și de stat a țării noastre?”. Ajuns într-un moment de cotitură al existenței sale, Eugen Potopea considera că reîncadrarea în muncă ar fi dovedit funcționarea principiilor „sincerității, dreptății, echității sociale”.

Sub titlul „tendințelor de căpătuială”, în alte denunțuri erau semnalate abuzuri ale secretarilor județeni de partid, afaceri de corupție, comerț ilicit cu bunuri și alimente. Infracțiunile economice, traficul de influență, corupția puneau la grea încercare conștiința membrilor cinstiți ai partidului, care se vedeau obligați să denunțe, sub protecția anonimatului, stările de fapt foarte grave care afectau bunul mers al societății socialiste. Multe dintre anonime acuzau constituirea unei noi „aristocrații muncitorești”, care înțelegea să beneficieze de funcții și privilegii pentru a-și spori averile și consolida pozițiile. Cei care scriau denunțuri declarau că din postura de apărători ai principiilor eticii și echității socialiste deveniseră victimele unei birocrații corupte.

Denunțurile au fost o formă de exprimare a loialității, dar și a nemulțumirilor rezultate ca urmare a neîndeplinirii promisiunilor avansate de puterea politică (justiție socială, egalitate și acces neîngrădit la resurse, creșterea nivelului de trai etc.). Încurajate prin campanii oficiale, denunțurile au întreținut o atmosferă toxică și au indus în societate sentimentul difuz al fricii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral