Artistul cu mască de sudură: sculptorul Sorin Purcaru

Adina Scutelnicu Publicat la: 14-03-2016

Artiștii sunt notorii pentru micile lor bizarerii. Despre Picasso, una dintre soțiile lui povestește că a luat-o razna când a văzut o picătură de apă prinsă într-o piatră de ametist și a încercat disperat s-o „elibereze”; Dalí s-a uns cu miere ca să atragă muștele, după care, îngrozit, a început să urle că se transformă în pește; nu mai povestesc despre urechea tăiată a lui Van Gogh sau alte ciudățenii bine-cunoscute venind din lumea artistică. Așadar, dacă o să vedeți un personaj obosit, cu o mască de sudură pe față, bântuind prin curtea Uniunii Artiștilor Plastici de pe strada Lăpușneanu, să nu vă neliniștiți, este un artist. Și nu e vorba despre o bizarerie: este sculptorul Sorin Purcaru, care își studiază lucrările din diferite unghiuri. Masca de sudură și oboseala, a descoperit el, îl ajută să elimine detaliile și să vadă esența, ansamblul. Între noi fie vorba, nu artistul, ci ansamblul, lucrările în sine sunt ciudate sau, mai bine zis, fantastice: fuziuni simbiotice, vii, de ființe-obiect. Personajele lui sunt Clopotărese cu glas metalic, Oameni-oglindă care îți pot reține în luciul lor o parte a spiritului, Zburători cu elice sau aripi care nu reușesc să se desprindă de pământ, Instalatori cu robineți și coturi-membre sau Paznici ai ușilor, care-ți pot deschide sau închide poarta unei lumi.

 

Sculptorul Sorin Purcaru

 

Ziua în care m-am întâlnit cu Sorin Purcaru a fost ciudată. Sediul UAP are un cerber mut, surd și orb, de care nu ai cum să treci – mă refer la sistemul de închidere a ușii, care nu are nici o sonerie la care să țârâi, nici un microfon la care să vorbești, nici o cameră care să-ți înregistreze prezența. Formula magică „Sesam, deschide-te” este materializată într-o cartelă pe care o posedă doar inițiații, iar eu nu sunt unul dintre ei. Mai mult, telefonul îmi murise. Până la urmă am reușit să intru, dar am dat de alți cerberi, o „Fetiță” care m-a lătrat cum scrie la carte, din toți bojocii, și un motan care mi-a aruncat niște fulgere de chihlimbar. Sub un cer gălbiu, decorat cu-n curcubeu de februarie bine definit, am întâlnit un Sorin Purcaru tușitor, răcit bocnă, care suda. Ce suda? Un Taur cu flamură, firește.

 

Venus din Willendorf în variantă gălățeană

Sorin Purcaru este sculptor și lector la Facultatea de Arte vizuale și Design, secția Sculptură din cadrul Universității „George Enescu” din Iași. S-a născut în Galați, în 1971 și este absolventul unui liceu mecanic, unde a primit îndrumări decisive: „La spital cu voi, băieți, că nu sunteți buni de nimic!” (citatul îi aparține, după cum am aflat, unuia dintre dascăli) și care l-a format și predat țării drept prelucrător prin așchiere. Pe la 14 ani a vrut să se facă preot, ca străbunicul lui, dar nu s-a dovedit vrednic. „N-am fost în stare să învăț Mica Biblie, cu care mi-am început activitatea teologică, așa că m-am lăsat păgubaș”, a povestit. Cam tot pe la vârsta aceea a văzut într-o revistă Urzica un elefant cu o femeie la gât – o satiră la adresa femeilor care purtau bijuterii din fildeș – și i-a plăcut atât de mult acea femeie, încât s-a apucat s-o sculpteze în lemn de brad. N-a fost mulțumit, fiindcă bradul e o esență improprie sculpturii (e moale, se așchiază, crapă), așa că Venus a lui a fost refăcută în lemn de tei (mai omogen ca textură și mai rezistent la contragere). „Semăna cu o Venus din Willendorf fecundă, cu forme generoase și eram extrem de încântat de munca mea. De-atunci am devenit sculptor”, și-a amintit. Și tot din acel moment a început să se informeze: „Citeam revista Arta, care avea articole de substanță, deși era în plină perioadă comunistă, și mergeam și la sala de lectură a Bibliotecii «V.A. Urechia». Așa am început să descopăr ce înseamnă arta și tot de-acolo am început propriul proces de culturalizare”.

 

Căutarea perfecțiunii prin imperfecțiuni

Patru ani s-a străduit Sorin Purcaru să intre la Facultate. „După ce-am terminat armata, am dat la Metalurgie, la București, apoi la Sculptură. Prima dată când m-am dus la Arte, eram tabula rasa. După aceea, ba nu știam una, ba alta. A patra oară însă eram pregătit. Am dat la Iași, la Sculptură, unde erau 28 de oameni pe patru locuri. Și-am intrat. Mi-am dat seama că aici trebuia să fiu. Aici m-am simțit și mă simt împlinit și liber să mă manifest așa cum consider. Libertatea mă caracterizează și am învățat acest lucru cu ajutorul Micii Biblii; această carte m-a ajutat să-mi dau seama ceea ce vreau să fac în viață”, a povestit sculptorul. Și a început să construiască metafore vizuale.

Cronologic vorbind, la început au fost Centaurii, ca melanjuri fantastice de om și animal, cu geneze în zorii artei grecești și pe care i-a imaginat cu ajutorul unor schițe de idei.

 

Centaureasa

 

Ulterior, artistul a renunțat la desene, pornind de la realitate, de la obiecte – clopote, robineți, chei, broaște, piese disparate –, pe care le-a transformat subiectiv intersectându-le cu viețuitoarele. Acum realizează inițial un desen spațial în fir de oțel prin care definește forma, inserția, direcțiile și relația cu spațiul, proporțiile. Totul este liber; îmi povestește că, la un moment dat, a vrut să înceapă o lucrare și și-a potrivit un element metalic pe bancul de lucru pentru a-l tăia, dar și-a dat seama că are dimensiunea potrivită și că nu trebuie să taie elementul, așa că a construit conceptul în jurul acelei dimensiuni. În a doua etapă de lucru, îmbracă desenul spațial cu plăcuțe metalice sudate, dându-i materialitate, iar finalul presupune finisarea. Asta poate însemna șlefuire ori culoare, patinare etc. „De multe ori aceste lucrări devin prototip pentru bronz.

 

Povara, inox, bronz

 

Bronzul cred că le împlinește cel mai bine ca material. Există, desigur, și o plăcere a jocului. Au fost lucrări pe care le-am refăcut de trei-patru ori numai de dragul metamorfozei; uneori îmi impun să mă opresc și fac asta chiar dacă văd imperfecțiuni, pentru că ansamblul trăiește mai bine, câteodată, având zone imperfecte”, este de părere Sorin Purcaru.

 

Poporul Instalatorilor, Zeița Apă-Canal și vocalitatea Clopotăreselor

Centaurilor le-au succedat Instalatorii, o serie de personaje păstorite de o zeiță, Zeița Apă-Canal. Instalatorii lui Sorin Purcaru sunt „niște oameni ca noi, numai că altfel”, cu membre-robinet, sau sită de scurgere de la chiuvetă, sau, de ce nu, cot de legătură între țevi.

 

Marele instalator, oțel

 

Ascendenta lor, zeița, are drept cap ampenajul unei bombe pe care artistul a descoperit-o într-o tabără de creație, la Cucuteni. „S-a potrivit la fix!”, și-a amintit; „Tocmai citisem un articol despre explozia prețurilor la apă”. Și plebea, poporul Instalatorilor, a avut momentul ei de glorie, la Galeriile Cupola, unde Sorin Purcaru a vernisat expoziția intitulată Magazinul Instalatorilor. Denumirea evenimentului însă a generat confuzii și au existat cazuri când vizitatorii expoziției doreau de fapt să-și cumpere un obertai (sic!). În Elveția însă, unde a expus împreună cu alți artiști, prima lucrare care s-a vândut a fost un Instalator.

 

Zeița Apă-Canal

 

Clopotăresele, femeile cu forme generoase și capete de clopot, au pornit ca personaje cvasiumane și au avut un punct de inspirație deloc măgulitor: un scaun. „Nu mai țin minte unde eram și-am văzut deodată un scaun cu picioare sculptate, ce semănau a femeie”, a explicat. Unele clopote sună, iar creatorul Clopotăreselor se bucură când, în expoziții, vizitatorii fac lucrările „să cânte”, pentru că, spune el, „altfel percepi lucrarea tactil și chiar sonor. Oamenii vin în expoziții, dau o roată și pleacă. Însă dacă interacționează cu exponatul, nu uită așa de ușor experiența. Ești stimulat și altfel”.

 

Clopotăreasă holotropică, oțel inoxidabil, bronz

 

 

Îngerul zburător păzitor

Temele sculpturilor par a trece dintr-una în alta, iar Clopotăresele s-au transformat în Zburători. Cu elice sau cu aripi, Zburătorii lui Sorin Purcaru sunt oameni condamnați la eforturi sisifice și sterpe de a se ridica de la pământ. Există însă și o excepție, un Înger zburător cu aripi și clopot, prima sculptură din oțel inoxidabil. „Am ajuns să lucrez cu oțelul inoxidabil printr-o întâmplare incredibilă: într-o zi, când plecam de la facultate, m-am întâlnit cu profesorul Ilie Bostan, care, dintr-una în alta, mă întreabă de ce nu lucrez în inox.

Inox, bronz

 

Îi spun că aparatura, electrozii și foile de inox sunt foarte scumpe și nu mi le permit. Pe Lăpușneanu, ne întâlnim cu Răzvan Pascal de la Galeria Dana, care-mi spune scurt: «Ți le cumpăr eu». Și așa a fost… Un om de-o generozitate extraordinară, nu mi-a cerut niciodată nimic în schimb. Firește, prima lucrare în inox, un Înger zburător, i-am dăruit-o. Îi sunt recunoscător”, a mărturisit sculptorul.

Mi-e milă de Zburători… Chiar nu zboară? l-am întrebat. S-a gândit mai bine și mi-a răspuns: „Numai unii. Puțin”.

 

Clopotul zburătorului, oțel inoxidabil

 

Personaje de tranziție sunt și Paznicii ușilor, entități încărcate de responsabilitatea cheilor pe care le poartă și primele personaje imaginate de Sorin Purcaru, care au primit chipuri. Spune că rolul acestora este de a permite (uneori chiar interzic) accesul dintr-o lume în alta. Unde se află ei? Între două lumi, evident.

Oamenii-oglindă sunt cele mai neconciliante personaje, au cea mai puternică personalitate și, spre deosebire de Clopotărese, nu pot fi atinși. Poartă o oglindă curbată, convexă care face imaginea să explodeze spre exterior: „Dacă ar fi plană, oglinda ar arăta o imagine rigidă. Așa, Oamenii-oglindă sparg conveniențele și-ți arată un alt eu, păstrând însă ca preț al reflectării o parte din spirit. Există și în spatele suprafeței convexe o altă oglindă, concavă, neșlefuită, care reflectă o altă realitate”.

Acum, pe bancul de lucru sunt Taurii cu flamură, dar și o Besactea cu gânduri purtată de-o femeie, care, de data asta, are chip. Am constatat că aproape toate personajele cară ceva. „Nu mi-am dat seama, probabil sunt încărcate cu reflecțiile, cu emoțiile mele”, a explicat.

 

„Umorul în sculptură trebuie să aibă plasticitate”

Ar fi dificil de numărat expozițiile la care a participat Sorin Purcaru în ultima perioadă, dar pot spune fără să greșesc că sunt zeci de astfel de evenimente anual, și în țară, și în străinătate (Berna, Heidelberg, Hamburg etc.). „Am expus la un moment dat împreună cu pictorul Constantin Tofan, cu care rezonez foarte bine pe plan personal, și am remarcat că și lucrările noastre coabitează foarte bine împreună. La Nürnberg, de pildă, unde Cristina Simion a organizat expoziția Traumland (Tărâmul viselor), la Tiny Griffon Gallery, am participat cu o serie de lucrări ca Mașina de zburătăcit, Mașina de forfecat Vise și Inima, lucrări circumscrise explorării volumelor, care s-au armonizat foarte bine cu lucrările domnului Tofan. Cumva, ne completăm”. „Picioarele alungite ale personajelor sale sugerează o anume fragilitate, compensată însă de dinamica figurilor surprinse în mișcări ample și, de cele mai multe ori, având brațele ridicate sau aripi deschise care sugerează înălțarea. Veți vedea încorporate în lucrările sale elemente decorative care sunt nu doar sublimări ale formelor geometrice esențiale, ci și o dovadă de umor. Da, umorul în sculptură trebuie să aibă plasticitate, iar lucrările lui Sorin Purcaru sunt cea mai bună dovadă în acest sens”, este de părere dr. Cristina Simion, organizatoarea Traumland.

 

Fata cu clopote

 

Sculptorul Sorin Purcaru are lucrări în numeroase colecții particulare din aproape toată Europa, dar și în spații publice, cum ar fi Zburătorul din Iskenderun, Turcia, însă își dorește ca sculpturile lui să ajungă în marile muzee. „Asta mi-ar satisface orgoliul de artist, nu orgoliul acela banal care include vanitatea, îngâmfarea, mândria”, a ținut să precizeze Sorin Purcaru.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe